Momentul sponsorului.

Probabil că unul din principalele motive pentru lipsa mea de activitate pe blog este că de prin vară am cam început să mă ghiftuiesc cu tăt felu de bunătăţuri. cum într-un cămin oarecare, ca P17, de exemplu, dintr-un campuns oarecare, cum ar fi Regie, nu ai voie cu aragaz, nu găseşti plită (decât electrică), bucătăria e doar în camerele celor care dau şpăgi rotunde, te apuci ca omu’ sau ca studentul, şi îţi faci catorfii pe hol asistat îndeaproape de gândaci şi înjurat de femeile de serviciu.

şi aici intervine “sponsorul” care s-a gândit la sufletul studentului de regie şi a donat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, o minune în care poţi face alte  mii de minuni gustoase.

Cu mulţumiri,

Oamenii vin şi pleacă. aşa sunt făcuţi ei: să apară din Ţara-Lui-Nimeni-Vodă, să îţi dea două palme şi apoi să dispară.

unde dispar? habar nu am. dar ştiu că dispar.

uneori ei vin în viaţa ta şi parcă apare soarele… te bucuri, începi să zâmbeşti timid, ai un zâmbet fragil, dar îl ai. ei, cică, se bucură de zambetul tău… te iau de mână şi te învaţă jocurile copilăriei, îţi arată unde e de fapt cerul şi pe unde se naşte soarele…

la un moment dat dispar… sunt la un telefon distanţă dar nu îl poţi da… de parcă ar fi în altă lume… de parcă ai fi în altă lume… ei de ce nu îl dau? ei nu au nevoie???

Mitruţ, la mulţi ani!

A IX-a Sesiune a Centrului pentru Dezvoltarea Creativităţii

Politehnică, 10 octombrie 2009, ora 8:00.

Intrarea în sală s-a făcut pe Gaudeamus apoi a urmat introducerea. S-a vorbit despre Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, despre scopul acesteia, despre implicarea în activitatea universitară, despre colaborarea studenţilor cu AOSR etc.

2009 – An European al creativităţii şi inovării

Iancu Ştefan, membru AOSR, a discutat despre inovare ca fiind mijlocul de conversie a unor cunoştinţe noi în beneficii economice sau sociale.

Potrivit acestuia, trebuie urmate patru faze:

-conceperea unei idei fundamentată ştiinţific

-transpunerea industrială

-o protecţie puternică (în mod special în ceea ce priveşte drepturile de autor)

-impactul pe piaţă.

Un pas pentru o sută de oameni înseamnă mai mult decât o mie de paşi pentru un om şi nevoia unui Sistem Naţional de Inovare.

A urmat înmânarea Atestatelor de practică (potvivit prof. Chiuţă, unice în România), ing. Mihai Olteneanu, jurnalist de ştiinţă, a discutat despre istoria învăţământului ştiinţific şi tehnic românesc comparativ, în Ţara Românească şi în Moldova, respective Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr.

S-a discutat şi despre cursurile de iniţiere în istoria şi filosovia Ştiinţei si Tehnicii apoi Dumitru Constantin Dulcan a discutat despre cea mai importantă lucrare a sa “Inteligenţa Materiei”.

Câteva lucruri mi-au ramas în minte din elaborata prelegere, unele nu au chiar legatură directă cu cartea, dar sunt de amintit: în primele 3 minute de după moarte, toate celulele sunt încă vii; mişcarea e o soluţia stabilităţii formând câmpurile organizatorice; evoluţia apare datorită inteligenţei adaptative de la nivelul celulelor.

În concluzie, cartea scrisă de Dumitru Dulcan a fost scrisă pentru a afla adevărul, care reprezintă conştientizarea inteligenţei şi a sensului dat, potrivit autorului.

In viitorul apropiat promit să revin cu o recenzie a cărţii mai sus menţionată, ea fiind disponibila şi gratuit pe internet.

Bineînţeles că s-a exprimat dorinţa de a extinde la nivel naţional manifestările Centrului pentru Dezvoltarea Creativităţii sub egida AOSR. A fost adusă în discuţie şi importantă editurilor tehnice, edituri care te ajută “să creşti mare” promovând şi publicând tratatele, lucrările ştiinţifice chiar şi a celor mai puţini celebrii. Trebuie să ai ceva de spus. Atât! Pentru că se poate, pentru că există uneltele la îndemâna oricui! Atât editura ICPE-ului cât şi ce AOSR stau la dispoziţie.

În câteva cuvinte aş spune că a fost o întâlnire importantă pentru cei care au înţeles măcar 30% din ce s-a discutat acolo, o sesiune, un seminar, o poartă spre acea şcoală nonformală care te învaţă ceva mai mult decât te învaţă şcoala. Defapt te învaţă cum să fii un om de ştiinţă nu să ai doar noţiuni tehnice.

Mulţumesc Onica Liliana-Carmen pentru poze.

recomand:

universul energiei şi universul ştiinţei

Buget zero.

Andrei şi Claudiu fac un film… bugetul e zero. sau aproape zero… iar povestea filmului şi a zilelor de filmare, povestea celor doi dar şi a celor implicaţi, cum poţi face ceea ce vrei, ceea ce îţi place fără a investii, le veţi putea găsi aici

->

Scrieţi istoria!

Mă tot uit în jurul meu şi nu înţeleg ce se întâmplă. Clar, nu se va scrie în manualele de istorie despre băsescu prieten cu pepenele sau leana cu petrecerile, nu se va menţiona nimic despre Ridzi şi nici despre prostănaci sau pitici porno. Comisiile vor fi omise, spăgile şterse, dosarele (încă) pe rol şi inculpaţii la loc de cinste în cavouri cu aer condiţionat. Şi atunci, domnilor, cam ce părere aveţi voi despre istorie? Cam ce aţi vrea să scrie istoria despre domniile voastre blegoase? Cum să vă scrijelească numele atât de slinoase, cum să vă menţioneze faptele ingreţoşate? Probabil la secţiunea sport, mai precis tenis de masă: voi jucători, noi minginile. Dar staţi liniştiţi că arbitrul nu stă chiar aşa degeaba iar cu mită nu prea merge pe la el.

Testament.

paranoic-depresiv, construiesc un viitor sumbru în note de schizofrenie. “să-mi rămână bucuria” şi visele şi fiicele lor şi toamna să mă sărute rece şi noaptea să-mi dăruiească luna virgină dar perversă iar stelele să mi se prindă în părul de pe picioare; primăvara să-mi dea cireşii, merii, trandafirii sălbatici să le sărut frunzele, să le imbrac florile şi să le rumeg coaja dulceag-amăruie şi spinii lemnoşi pe buze să mi se bată, iarna să-mi îngheţe buzele, să-mi învineţească unghiile, să-mi simt inima ca un soare cu mii de explozii şi mintea un gheţar ce nu se teme de încălzirea globală ci dă naştere unei noi ere glaciare… de trei luni; vara să verse peste mine marea, voluptoasă, bronzată în nisip, în scoici şi alge; eu să cânt, să zbor, să construiesc nimicul, să nasc lumi şi să le fac anotimpuri iar toate să-mi dea din cele de mai sus şi eu să-mi dau timp să le gust, să le miros. să-mi las mâna stângă să-mi creioneze universul, iar dreapta să-mi crească aripă. din păr să-mi fac salcâmi iar din picioare stânci, căci toamna e departe iar iarna mă cuprinde.

F.U.T.A.

de la “a futa timpul”

Studiu de caz: Festivalul International de Teatru pentru Amatori Constantin Tanase, editia XX, Vaslui 2008 (F.I.T.A.)

punctual:
1. de unde international? nu am auzit si nici nu am vazut vreo trupa de prin strainataturi care sa se fi pogorat la vaslui si sa-si dea concursul pe acolo.

2. cine dracu’ a mai vazut un festival de teatru care tine 3 ore? eu unul… nici nu am auzit de asa ceva. mai ales ca in regulament se spunea ceva de 20 de minute alocat trupelor si vreo 10 idividual. astia ar trebui propusi pentru cartea recordurilor. sa nu mai zic de “categoria speciala” de individual care era defapt un grup format din 2 persoane. ciudat, oricum.

revenim la regulament. cum au fost in total vreo 21 de momente artistice (impartite pe categoriile enuntate mai sus), cum ordinea la sorti nu s-a respectat si cum sala a fost foarte goala (numai participanti si parca vreo doua cupluri de sexagenari), starea de spirit nu a fost una foarte pozitiva. oricum, noi am mers acolo sa jucam, sa ne facem treaba, sa dam tot si sa primim aplauzele … ca de premii nu vreau sa dezvolt subiectul (cei in tema stiu cum se dau).

primul moment: individual, o doamna simpatica de prin iasi, la vreo 40 de ani. incepe putin timid dar ii cam ies ceva miscari. e intrerupta dupa vreo 6 minute de o voce purtata prin microfon:” v-a expirat timpul. va multumim”. femeia e socata (mai ales ca timpul si asa fusase ajustat inainte de inceperea concursului cu minute bune: la trupe 5 minute din 20 iar la individual… nu stiu). nu isi da seama ce se intampla (mai tarziu, cu vreo 16 momente mai incolo am inteles ce a simtit ea). pana la urma paraseste scena.

nea dan, regizorul nostru, ne da indicatii dupa faza asta. ne spune ce sa mai scoate pentru ca o sa ne dea astia afara… si reusim sa o strangem. la vreo 12 minute. in jurul nostru injuraturi, oameni suparati, frustrati pentru ca nu au reusit sa-si termine pastiluta pregatita. studentii de la teatru de la iasi nici ei nu intelegeau nimic.

intram. jucam. pregatim finalul in fuga… siiiii :”v-a expirat timpul. va multumim.”trecusera 10 minute si 57 de secunde.stim pentru ca am pus fotograful nostru sa cronometreze. blocaj, cortina peste noi, peste capetele noastre. eu am ramas undeva in fata cortinei pentru ca nu intelegeam nimic. nici acum nu inteleg. la un moment dat m-am trezit in culise. fumam.

continuarea? previzibila: injuraturi, nervi, frustrari. darrr, nu e tot. o trupa (care nu a vrut sa respect locul in concurs tras la sorti) intra in scena cu replici si personaje adaptate la mijlocul anilor ‘80. umorul lor “fin” mi-a cam blocat buzele in :( .bineinteles, lor le-a “expirat timpul” dupa vreo 18minute. dar au fost lasati totusi sa-si faca si finalul. mai bine incercau sepuku.

la ce dracu’ mai faceti mai festival? eu va spun o vorba: nu mai faceti mai festival, strangeti-va in fata casei de cultura (ca si asa nu va trebuie sala aia mare pentru ca nu stiti sa aduceti oamenii) si apucati-va sa spuneti bancuri seci, nu le mai ziceti de pe la masa jurului.

“Gura ma, porcoteilor! Gura!”

viata e frumoasa[la poli]

bineinteles, ca peste tot, inceputul de an universitar gaseste camine neamenajate, muncitori prin camere cu berea la 2.2 litri si boxa din care suna ceva ce-ti mai zgaraie din timpan! bineinteles ca mai sunt camine ce incep sa se “imbrace” dupa 15 octombrie in diferite toale, dar mai sunt si camine ce nu capata nici macar o pereche de izmene.

p17, din regie.

se ia un hol lung (ca in poza 1) si se toarna la un capat o baie (pe partea dreapta cum intri pe hol -la etajul doi), iar la celalalt o alta baie. cat mai mici, fara chiuvete (de astea sunt in camera si te barbieresti peste farfuriile pe care nu a avut cand sa le spele colegul de camera alcoolic), cu vreo 4 sau 5 cabine de dus (apa nu o poti regla si vine cum o doare capul intre 15 si 50 de grade. e drept, oamenii au redus risipa de apa… dar se puteau gasi solutii si pentru temperatura).

poza 1

bun. sa revenim la problema noastra care are iz de cacat. pentru ca acolo se rezuma defapt. cand te duci si tu ca omul dimineata, hop ca intri in cabina, inchizi usa, inchizi gura si iti ti respiratia. buimacit de somn si sleit de puteri de un asemenea travaliu, nu bagi multe in seama. dar cand o tipa se chioraste la tine prin usa (ca doar ce dracu’, ai inchis usa!) in timp ce tu-ti juri ca nu mai mananci kebap parca incepi sa nu mai stii in ce zona, in ce lume si in ce spatiu te afli . explicatia?

poza doi.

buun. faza doi. a doua dimineata. constiincios, fara kebap de “scuipat” (alegerea perfecta in locul lui: un pachet de malboro mare, rosu si lung pe deasupra) cu lectia invatata nu mai intri in prima ci incerci in a doua.

bininteles, acolo era o usa. te asezi confortabil (adica iti imaginezi o pozitie confortabila) si iti dai seama ca omana iti sta lipita pe usa. de somn, din inertie, nu ai observat ca usa nu are
maner si nici incuietoare, iar creierul, patit saracu’, a reactionat din subconstient.

faza trei. iesi din camera cu hainele pe tine si o usoara urma de parfum fin. mergi cu prietenii la teatru. bocancii (marou la ten) sunt noi. iti aduci aminte ca nu ai incercat baia. e ultima pe stanga in drumul tau. waw, au pisoar! genial. relaxant. curge ceva, curge pe bocanci. mirific.

reusesti sa te pisi pe proprii bocanci prin intermediul unui pisoar. poza 3. multumesc frumos, data viitoare cand imi iau bocanci si vreau sa-i ud sun repede la doamna lector ca poate e prin regie si stie un astfel de obiect (ca cel de mai sus) care ma

poate ajuta. si mai ca o mai iei si razna cand o auzi pe una ca zice: ce frumos e la camin.

poza trei

gura ma porcoteilor! sa nu va prind prin p17 ca dracu’ va ia! fac usi de

wc-uri din voi si tevi de pvc sa le pun la pisoare. da, la voi ma refer, astia care picoteati prin fata noastra la deschiderea oficiala. si sa nu-i uitam pe ai nostrii mari betivi ce partria o cinstesc prin parlament. poli sau ploi sa se aleaga din voi! na!

upgrade: bani nu sunt dom’le pentru doua usi, dar va punem camere de filmat pe holuri ca sa crape splina in voi cand platiti amenzi pentru fumat si sa se stafideasca stomacul de foame ca nici mancare nu va lasam sa faceti.

Trecut. Prezent. Viitor. Amatorissima.

putem vorbi despre Festivalul National de Teatru Amatorissima la trecut, la prezent si la viitor.

Trecut. s-a terminat prima editie, azi (sau ieri), oricum, duminica 16 noiembrie 2008. a fost festivitatea de decernare a premiilor si au fost si premiile, luate pe buna dreptate de catre urmatorii:

Trupe:

Locul 3 : Thespis (timisoara)

Locul 2: Mandala (sfantul gheorghe)

Locul 1: Arca lui Noe (bucuresti)

Trofeul AMA: Teatrul Studentesc Ludic (iasi).

Actori:

cea mai buna actrita: Alexandra Tãnase – Lizzie

cel mai bun actor:VICTOR DRAGAN

premiul pentru excelenta: Vera PANTEA si Daniel IONESCU

Premiul pentru cea mai buna regie: Aurel LUCA pentru Spectacol Imaginar adaptatre dupa Matei Visniec Frumoasa călătorie a ursilor panda povestita de un saxsofonist care avea o iubita la Frankfurt
Premiul publicului:

cea mai buna actrita: Vera PANTEA

cel mai bun actor: Victor Dragan

cea mai buna trupa: Imago (cluj)

bine, inainte de festivitate s-a jucat adaptarea dupa Hugo a romanului “Ultima zi a unui condamnat la moarte” despre care nu va scriu pentru ca as fi acuzat de subiectivism.
a fost si workshop-ul ART Fusion.
a fost si masa rotunda cu tema clara din care, pe langa concluziile pe care le voi cita mai jos, am inteles ca Amatorul poate fi Profesionist.

Concluziile trase de invitati ar fi:

Daniel Crasmaru: Si amatorii si profesionistii au dreptul la bastonul de maresal, dar pentru asta trebuie munca.

Dan Victor: Poate fi profesionist daca rezultatul muncii este de calitate, iar daca crezi exista, daca nu, nu exista.

a fost concurs, trupe pe scena, au fost interactiuni, au fost zambete, hohote de ras sau lacrimi, aplauze si priviri fascinate, multumite sau uluite.

bineinteles ca au fost si prezentatori, pe numele lor de la nascare : Dani Fat si Silvia Simion (pentru cei care o cunosc, soara Mariei). a fost si desciderea cu “Cercei cu diamante”.

a fost si echipa care a muncit si emotii si afise si fluturei, au fost si mii de telefoane si incaltaminte uzata, au fost si dureri si tristeti si mii de clipe in care cate unul facea, fara sa vrea, cunostinta cu el.

Prezent. in prezent suntem intre prima editie si editia a doua, tragem concluzii (individual pana la prima sedinta ), ne felicitam reciproc pentru eforturile depuse, criticam punctele mai putin reusite, ne strangem in brate, ne bucuram ca am reusit, zambim, suntem destinsi, stam si ne aducem aminte de momente si radem de clipele care in urma cu doar cateva zile sau chiar ore ne faceau pigmentul sa fuga din firele de par.

acum facem calcule si tragem invataturi pentru editia a doua.

Viitor. vom pune tara la capat si vom incepe iar munca ce va dura un an pentru inca 4 zile de festival (sau poate mai multe ?!), ce vor fi la anul. vom incepe iar sa ne impartim sarcinile, sa ne tocim cum mai multa bagare de seama talpile de la pantofi pe drumuri pe care incepe sa le stim, vom face…

dar pana atunci, pana la anul, noi vom munci si pentru spectacolele pe care vrem sa vi le aducem in fata. asa ca veniti oameni buni, veniti cu totii la teatru!

cu multumiri celor care sunt,

Plopu’

La adresa vizitatorilor

domnilor care sunteţi şi care treceţi pe aici. pe voi nu vă prinde plictiseala să intraţi (presupun că sunteţi aceiaşi 7-10 persoane, exceptându-i pe cei care caută ţâţe sau îmi curge lapte din sân ce înseamnă), repet, pe voi nu vă prinde plictiseală să intraţi şi să vedeţi mereu aceleaşi lucruri? că mie nu prea îmi mai vine să mai intru pe aici pentru că văd mai mereu acelaşi lucruri. nimic nou, nimic interesant. nici măcar urmă de revooluţie ca să nu mai zic evoluţie.

şi mă întreb, printre alte multe aletele, de ce mai intraţi voi pe aici? şi mai mă întreb… tot aşa, mai mult retoric, de ce nu e nici un comentariu în care să mă luaţi de păr şi să plângeţi că nu mai scriu, să mă rugaţi să mai scriu, să mergem la din dragoaste şi să ne împăcăm iar eu să scriu din nou şi google să-mi ducă mai departe versurile sau textele în mesaje de dragoste (e chiar frustrant să-ţi primeşti erupţia de cuvinte făcută maioneză într-un mesaj de dragoste. e ca şi cum… ca şi cum o fetiţă de 13 ani vine să citească contuarele de la electrica. şi costi îmi zice că vine şi eu vă zic ca cineva a încercat demulticel să mp impresioneze cu versurile mele şi nu mi s-a părut interesant).

domnilor şi doamnelor cititori şi cititoare vroiam să vă propun să face o revoluţie. nu vă mai propun pentru că deja s-au apaucat alţi revoltaţi de ea. aşa că vă propun să stăm să ne uităm la revoluţie şi să trăim cat mai departe de ea. voi să intraţi câte unul pe zi şi eu să postez câte un vers pe lună.

ca să-i dau şi un răspuns acelei fiinţe căreia îmi curge lapte din sân ce înseamnă. păi asta înseamnă ori că alăptezi şi progenitura nu înghite cât produce organismul tău hrănit în faţa tv-ului dupa revistele “cum să-mi fac copilul mare” ori că ar fi bine sa laşi dracu’ tastatura şi să te duci la doctor ca google nu prea ştie ce să-ţi facă.

Biografie

numele meu e Mitrut. m-am nascut acum ceva ani si am trait ceva vreme. nu eram constient ca exist, nu am fost vreodata constient ca as fi, drept urmare nu stiu cand m-am nascut si nici cat am trait.

numele meu e Mitrut si m-am trezit cum ca as fi cand m-am auzit strigat pe nume. nu stiam ca am nume dar cand am fost strigat prima data am stiut din prima ca e al meu. nu am inca poza. nu-mi plac pozele. daca sunt singur si vreau sa-mi fac poza eu nu ies in ea. asa ca nu-mi plac pozele pentru ca nu ies in ele. asa ca nu am poza. dar poate o sa-mi faca si mie un prieten o caricatura.

1.

intr-o zi cu jumatate de opt pusa in fata, pe verticala, unei jumatati timide ale aceluias opt, vantul invartea aripile intr-o spirala usor dureroasa, usor tacuta. era spre dimineata. si cum vantul e cel mai nebun dintre toti ce-si spun nebuni sau buni, in zori de rasarit stralucitor a inceput sa-si straga colturile peste doua aripi inghetate… a inceput usor sa piste apoi din ce in ce mai tare, mai adanc… devorand de la piele trandafirie, catifelata, pana la lacrimi, buze, ochi, mangaieri, sarutari, pana sub piele, pana spre suflet… si acolo … acolo a gasit un pustiu ce l-a speriat. vantul a tacut. aripile tremurau uneori abia simtindu-se miscarea lor… alte ori, in miscari spasmodice, pareau ca sparg in jurul lor muntii de gheata.

***

in fiecare zi, in fiecare clipa, lacrimi de durere se luptau in jurul obrajilor cu vantul. in fiecare dimineata acelasi zbor, aceeasi incercare, acelasi sarut inca neimplinit. in fiecare zi pamantul se invartea incet, in fiecare clipa soarele era departe, in fiecare pleoapa bateau tacute dureri si-n fiecare steau se nasteau zile intunecate cu aripi nesfarsit de lungi dar care de cand se nasteau incepeau sa bata toate cu acelasi scop: sa sarute pamantul din zbor.

***

+ Demiurgule, pastreaza-mi un loc cald la masa ta. ajung si eu in curand sa bem o carafa mare de vin si sa-ti mai povestesc, tinere, cat de lung drum am mers pana la tine in cer.

copilul din hanul cu tei

m-am dus aseara sa-mi distrug gandurile. o noapte in care sa fac fara sa stiu ce si de ce, dar de data asta constient ca e o solutie pe care o imbratisez. e drept, una extrema, dar mai buna decat pastilele.

am inghetat de frig si m-am strecurat prin baruri si cluburi aglomerate. am slabit in ultima vreme dar se pare ca nu e suficient, oricum cu metoda pe care o aplic vad ca da roade, voi continua tratamentul.

dar nu in directia asta vreau sa duc discutia cu singurul meu cititor. ideea e ca am ajuns la un moment dat in hanul cu tei (stiu, nu mai e ce a fost odata etc.), dar era liber si queen merge cu bere. cum ma gandesc serios sa devin insensibil, egoist, respingator in prima faza am vrut sa nu dau atentie copilului de… poate nici 2(doi) ani ce statea in mijlocul unor “copii” mai mari cu titulatura si drept de parinti.

cand l-am vazut la un moment dat singur, ratacind cu degetul in gura printre mesele ticsite cu sticle de bere, am vrut sa plang. numai ca nu mai pot sa plang pentru ca uneori si lacrimile se incapataneaza sa te asculte macar si ti se pun impotriva.

era trist desi nu stia ce e tristetea, era singur desi avea parinti, era pierdut desi il vedeau cu toti era eu desi avea doi ani.

“noi cinci”, ei sase defapt!

Omul frumos e in primul rand om, apoi e frumos. pe langa asta mai are o mimica uluitoare, o pofta de viata de neegalat, o privire plina de ganduri si o minte zambitoare.

“Noi cinci” produs de Compania Puric si prezentat in premiera la Teatrul “Constantin Tanase” saptamana trecuta, face omul sa inteleaga frumosul chiar daca se apeleaza la simbolism ce necesita o doza mai mare de concentrare si, nu-i asa, am ajuns sa fim atat de comozi incat nu mai mergem la teatru ci ne uitam la un DVD cu piesa respectiva.

mesajul transmis, unul puternic, e o resuscitare a constiintei, o incercare de a pune omul in contact cu oamenii in diferite contexte sociale iar reactiile lor sunt putin diferite decat cele obisnuite in societatea noastra pentru a sublinia ca se poate si altfel si nu ne costa mai nimic … poate o privire, un zambet, o mangaiere.

dar nu doar in raport cu omul si societatea e pus omul ci si in raport cu natura care are armele ei pentru a lupta cu viermii ce-i rod din trunchi.

cei cinci, ei cinci care stau pe scena, au puterea de a-ti spune mai multe lucruri decat poti sa intelegi pe minut si cel putin pana am sa-l revad acest spectacol imi va produce blocaje cand voi incerca sa vorbesc despre el penrtu ca de fiecare data voi incerca sa nu-mi scape un element, o scena, o reactie.

pe curand, pe alta data.

PS1: da, chiar ai impresia ca in umltima scena ploua:)

PS2: veniti oameni buni, veniti la teatru!

Veronica se hotaraste sa moara- la Odeon

miercuri, 21 ianuarie. ploua murdar si destul de rar. dar vor veni si ploile care descompun totul in cale… si apoi… va fi vremea cu mult verde. verdele ce te ucide cu muscatura lui veninoasa daca nu poti sa-l bei din shot-uri dupa care sa dai repede cu petale de alb, rosu carmin, galben – nebunia primaverii.

dar pana atunci o seara la Odeon. cartea (citita din curiozitate) nu promitea prea mult. dar cum ma intriga ideea unei piese pusa pe o scena dupa romanul lui Coehlo am zis sa merg si sa vad si apoi sa pic intr-o stare isterica de visare feminina.

bun. inceputul mi-a placut, sala a fost draguta, publicul tacut (prea tacut. fara reactii as zice. parca la sfarsit a aplaudat la comanda). mi-a placut in general trecerea de la o scena la alta, integrarea moemntelor in care se schimba decorul in spectacolo, un plus mare la capitolul decor – cred ca a fost cea mai buna gaselnita.

a mai fost una cu personajul-povestitor Coehlo care intra si povestea sau citea fragmente din carte dar i-as aseza un minus in dreptul lui (nu a fost un personaj coerent, a suprapus nejustificat momente etc.). ca sa nu mai zic de scena in care spune nenea povestitorul cum “veronica inchise ochii si vazu cum si emanuel ii inchise pe ai lui”.

La capitorul “plusuri”, de remarcat Veronica pentru cateva momente in care a spus mai mult decat a lasat impresia ca poate (si nu, nu e vorba de sanii ei din faza cu pianul sau din reflexia lor pe capacul pianului -iar o cheita draguta, ci de rolul facut).

bineinteles, si a aici s-a intamplat sa remarc personajele secundare care, in mare parte, erau acolo si care au facut un rol excelent, care aveau o poveste in ele ce curgea firesc.

totusi nu e un spectacol pe care sa-l pot recomanda cu toata caldura. merita doar in situatia in care nu ai ceva mai bun de facut.

da, e bine ca l-am vazut pentru ca am scapat de teama ca nu cumva sa ma trezesc pe strada sin in timpul unei discutii banale si nu pot spune ce am facut aseara. ma bucur ca am vazut actori buni si fara “nume” si imi pare rau ca am vazut “nume” si nu actori.

in rest… ne vedem la “Calatoria”!

P.S.: mergeti oameni buni, mergeti la teatru!

Calatoria

Afisul. primul lucru care m-a prins. era pus pe la unirii, la metrou. suna bine “Calatoria”, apoi un soc : dupa Pescarusul Jonathan Livingstone.

“ Sunt Jonathan Livingstone.
Incepe calatoria mea spre paradis.
Destinatia aceasta
nu este un loc sau un timp.
Este oriunde si oricand.
Daca nu ai rau de inaltime…
urmeaza-ma.”

de aici incepe povestea… adaptarea buna, chiar perfecta. totusi te-as sfatui sa citesti nuvela inainte de a merge la spectacol.

oricum, impactul e foarte puternic. jocul facut de cei 5, muzica, mulajul media … toate te prind si pe tine in povestea zborului. te prind intr-un mod aparte… iti amintesti si tu ca ai avut la un moment dat aripi pe care le intindeai intr-o revelatie. parca iti impingeai si tu limitele, demult, intr-un vis din care nu-ti mai aduci aminte decorul. parca primeai si tu critici, erai alungat… si … si Jonathan nu renunta pentru ca visul lui e sa-si depaseasca conditia…

Distributia:

Istvan Teglas
Lari Cosmin Giorgescu
George Albert Costea
Silviu Bertalan
Ioana Marchidan

Costume: Raluca Fratiloiu by EFIRAL Design
Video-proiectie: Andrei Tugulea
Scenografia si regia artistica: CHRIS SIMION
Coregrafia: IOANA MARCHIDAN

“ Cerurile te incarca in diferite feluri.
Cauta neincetat sa ramai liber.
Inima ta poate iubi tot ce doreste.
Viata nu are nici o valoare inchisa intre limite.
Te desavarsesti mereu.
In fiecare rasarit de soare se naste ceva frumos.
Calatoria aceasta nu are sfarsit.”

P.S. Mergeti oameni bun, mergeti la teatru!

lara

femeia de care m-am indragostit e ca o luna plina. o cheama lara, nu are par si nici menstruatie. cand are migrene se comporta ca o nimfomana. in restul zilelelor vrea sa facem dragoste.

ii place sa umble goala peste tot. imi spune ca asa: “oamenii nu-mi mai vad sufletul pentru ca raman cu toti ochii la goliciunea mea”

lara picteaza minunat. picteaza cu mana stanga dintr-un principiu de-al ei. zice ca dreapta e facuta doar ca “sa te joci” cu ea si e pacat sa  mananci cu dreapta sau sa faci altceva. nu crede in dumnezeu pentru ca nu-i place conceptul.

nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste, nu m-a intrebat daca o iubesc… in schimb mi-a pictat un ochi de curand in tabloul pe care mi l-a facut cand ne-am cunoscut. tot atunci (cand mi-a pictat ochiul) mi-a vorbit mult de modigliani si mi-a spus ca ma vede dansand cu lupii in ploaie, ca eu pot face asta la cat sunt de nebun, ca sunt nebunul frumos (n-am inteles prea bine!?!), dar ca nu vrea sa mor. era trista. eu tacut.

larei nu-i plac expresiile in engleza si-mi zice odata pe saptamana (de fiecare data cand imi aprind o tigara cu mana stanga) – sa nu folosesti expresii in engleza! apoi tace. tace mult, uneori. cam trei poate chiar patru ore pe saptamana. nu stiu daca de la tigara aprinsa cu mana stanga sau de la expresiile in engleza i se trage.

am cunoscut-o la un bordel. eu stateam de vorba cu matroana – o platesc sa-mi spuna povesti. pana acum, in cinci ani de zile de cand ne cunoastem, nu s-a repetat niciodata. de-abia astept sa o prind cu o poveste pe care mi-a mai spus-o cine-stie cand. dar pana atunci stau si ascult rabdator.

lara a intrat pe usa, fara par, cu un bloc de desen si un creion in mana stanga, si-a zis : “vreau sa ma prostituez ca sa vad cum e!”. matroana a ras cu o pofta nebuna. avea un ras gros, punctat din cand in cand de tuse.

-fetito, eu am aici numai artiste. ce sti sa faci?

-sa pictez!

(iar rasul zgomotos al matroanei)

-sunt artista. vreau sa ma prostituez!

-uite, picteaza-l pe domnul! el o sa te plateasca! de data asta imi radea complice. noi ne-am intors la poveste, lara a inceput sa deseneze.

matroana a terminat povestea, m-am ridicat, i-am platit sedinta si apoi m-am dus spre lara. desenul era gata. aratam foarte bine in el chiar daca imi lipseau ochii.

am intrebat-o daca vrea sa-i fiu primul client. a zambit si am mers la mine. dimineata, la cafea, mi-a zis ca vrea sa fiu singuriul ei client. n-am crezut-o, nu cred nici acum, insa ma tem ca intr-o zi nu va mai vrea sa se prostitueze…

P.S. lara e LARA.

Zborul

Ultima data cand ai sa ma vezi zburand va fi intr-o noapte cu luna plina. intre doua batai de aripi vor curge clipele din pahare pline cu vin.

tu stai cu umarul stang rezemat de o salcie, eu cu aripa dreapta desenez opturi imaginare peste oglinda trmuranda a lunii. taci – e lucrul pe care sti sa-l faci cel mai bine. vorbesc- asta fac eu cel mai mult. privesti iarba de parca ai vrea sa o vezi cum creste ca sa poti fi sigura ca timpul nuu s-a oprit. vrei sa se sfarseasca mai repede. cat mai repede. in urmatoarea clipa. in clipa asta. in clipa ce a trecut.

privesc apara in care ma joc. vreau sa-i opresc cursul sa-ti arat ca pot opri timpul.

luna isi pregateste apusul, tu iti pregatesti pasii, eu imi pregatesc zborul. iarba creste, o vad cum creste; vezi raul ce pare inghetat, vezi apa cum sta in loc de parca ai vedea timpul oprit.

o aripa. apoi cealalta. picioarele se arcuiesc, aripile se strang in jurul trupului, capul lasat in jos, ochii vad cum creste iarba. tensiunea din pulpe devine chinuitoare, umerii incep sa se zbata spasmodic, gatul e prea incordat.

liniste.

ochii se inchid si aluneca in minte, iarba nu mai creste. “daca ma inalt acum ma voi spulbera inainte de a ma desprinde de sol. rosul face contrast violent cu albul pe rochia ta. nu-mi pasa!”

trebuie sa fie un zbor perfect. aripile usor indoite, picioarele putin, foarte putin arcuite. umerii relaxati. tu curgi pe rau imbracata de ultimele sclipiri ale lunii.

deschid ochii. nici o privire. un impuls doar. suficient pentru o desprindere perfecta. in ultima clipa in care pot sa mai mentin traiectoria si sa ma opun atractiei gravitationale intind aripile si prima bataie a lor e violenta. inca doua batai la fel de puternice – cerul se deschide. gatul vrea sa-mi duca ochii in jos, aripile se opun! umerii riposteaza. inca doua batai. doua cate doua…

lara

femeia de care m-am indragostit e ca o luna plina. o cheama lara, nu are par si nici menstruatie. cand are migrene se comporta ca o nimfomana. in restul zilelelor vrea sa facem dragoste.

am fost la munte. era minunat sa o privesti cum se catara goala printre stanci. atat de feminina, de gratioasa. larei nu-i e niciodata frig drept urmare nu avea nici o problema in a merge goala pe munte.

ne-am batut cu zapada si ne-am sarutat. mi-a spus ca i-ar placea sa nu-mi fie frig si sa pot sa stau si eu gol in zapada pentru ca zapada iti spala cicatricele si te vindeca de bolile societatii. i-am spus ca nu inteleg, iar ea, cu un zambet larg a inceput sa-mi explice: zapada e alba, curata, pura. tu esti murdar. esti un om, element al societatii. te trezesti dimineata, mergi la serviciu, le zambesti colegilor desi nu-ti plac, incerci sa-i inveselesti la cafea chiar daca umorul tau e negru, pranzul il luati intr-un restaurant in care bucatarii gatesc ca la cantina din cazarma, vorbiti despre job chiar daca e monoton, va expuneti realizarile, le infloriti, chiar daca fiecare stie ce a facut celalalt; intors la birou, seful te pune sa-i faci comisioane ce-ti incalca principiile, te comporti cu el ca si cum ti-ar fi bun prieten desi iti sta in gat.

mergi pe strada si trebuie sa ai un comportament pe masura tinutei, pozitiei in societate, imaginii tale. te duci in bar, aceeasi atitudine. intalnesti oameni si nu poti sa le spui ca sunt dobitoci ci ii feliciti pentru realizari. te intalnesc oameni si iti spun ce sa faci, cum sa faci etc. toate astea sunt boli ale societatii de care zapada te curata.

am terminat canile de vin fiert cu o vaga aroma de scortisoara si am plecat la mare.

marea e minunata iarna. plaja e goala- nici picior de om in slip sau nud, nici urma de nisip. totul e alb. pana la apa. apa e albastra ca cerneala cu care iti patai camasile in clasa intai. stabilopozii par (si chiar devin) sculpturi in gheata: valul vine, ii acopera cu apa care pana la urmatorul val ingheata.

la mare am valsat in zapada, langa valurile ce sculptau stabilopozi, in timp ce lara fredona Once upon a december…

Prematur (7)

copii se plimbă pe stradă
cu două frunze de nuc în mâini
nu caută apă
nu caută piatră nici munţii nici mare şi nici deşertul în palme

îşi caută mama, cerşesc câte o viaţă
şi-apoi aleargă cu ea în mână,
o ţin strâns în palmele lor mici
de teamă să nu le-o fure nimeni.

se ascund pe după umbrele oamenilor
şi trag cu ochiul la ce le-a mai rămas.
în palme: o bătaie puternică de lumină.

în suflet au teamă, în inimă au vise dar viaţa o au în mâini

lara

femeia de care m-am indragostit e ca o luna plina. o cheama lara, nu are par si nici menstruatie. cand are migrene se comporta ca o nimfomana. in restul zilelelor vrea sa facem dragoste.

mi-a facut clatite pufoase la pranz pe care le-a umplut delicat cu dulceata de capsuni. (nu e alergica la capsuni. cred ca e exceptia care intareste regula: femeile care poarta ochelari cu rama neagra si lata si pe care le cheama lara sunt alergice la capsuni).

lara gateste bine. face bine toate acele lucruri pe care si mie imi place sa le fac.

dupa amiaza am adormit. intotdeauna pot adormi linistit cand ea e in preajma. cand m-am trezit mi-a aratat tabloul. cat am dormit mi-a pictat si cel de-al doilea ochi. ciudat, ambii sunt albastrii: asa e sufletul tau. si a inceput sa danseze prin casa…

Limitele…

Limitele. am putea spune că nu există. şi dacă ele nu există, atunci momentele în care nu mai putem trece mai departe, momentele în care spunem că “am ajuns la limită” sunt doar momente pe care nu avem capacitatea să le administrăm aşa cum trebuie, în care pur şi simplu ne demonstrăm că nu ne cunoaştem pe noi, că nu suntem capabili să ne controlăm capacităţile, să le exploatăm, sunt momentele în care îl luăm pe “nu” în braţe. asta nu înseamnă neapărat că am găsit o soluţie confortabilă, ci doar că subconştientul ne-a păcălit. din nou.

limitele. ele nu există. sunt doar situaţii impuse de noi, de societate sau de mediu. dacă forţăm aceste situaţii descoperim că limita nu există dar a apărut o nouă situaţie… o nouă limită. împingem mai departe, tot împingem şi începem să ne certăm cu zeii, să-i acumzăm că sunt alcoolici, că încă sunt mahmuri, că ar trebui să bea mai multă cafea şi să-şi ia spirulină… dar nu ne dăm seama că totul ţine de noi.

limitele nu există. noi… poate

pasărea- semn de carte

pasărea nu e semn bun. când îţi intră o pasăre în casă nu e semn bun. dacă e nor afară, pasărea nu ar trebui să stea în casă. păsările caută norii să-şi răsucească aripile printre fulgere. aşa devin păsările nemuritoare.

dacă pasărea a intrat în casa ta şi nu a ales norii atunci înseamnă că vrea ceva de la tine. vrea să îi prinzi tu aripile în palme, să o mângâi uşor, să-i tai unghiile şi să-i aranjezi penele dar să nu i le vopseşti în portocaliu. pentru că iar e semn rău. e semn ca îţi lipseşte soarele.

când îţi intră o pasăre în casă e semn că pasărea vrea să moară. şi mai înseamnă şi că tu trebuie să te duci printre nori şi să-ţi răsuceşti aripile printre fulgere.

m-am lasat

de fumat, bineinteles. asa ca toti si toate care savurau o tigara in rotocoalele fumurii ale versurilor mele (in care eu fumam o tigara), primesc din partea mea un: “imi pare rau, dar fumatul dauneaza grav sanatatii chiar daca umple de iluzii mintea”.

prietena mea imi zice ca am tenul mai deschis, ca arat mai bine, eu am inceput sa zic ca oamenii “put a tutun” nu cum ziceam pana acum ca “miros a tutun”. antrenorul online ( help-eu.com )imi zice ca am economisit bani.

totusi, chestia cu lasatul (fie ca e la moda, fie ca e de nevoie sau de orgoliu) e destul de dificila. pentru ca chiar daca raduleasca isi arata chilotei, chiar daca sunt cateva zeci de campanii pe an impotriva fumatul si mai sunt vreo doua duzine de site-uri cu informatii despre efectele negative ale tutunului, ajungi repede la concluzia ca nu e chiar simplu sa te lasi de unul singur chiar daca de la tine incepe.

acum trei saptamani eram in gara pe niste scaune albastre din plastic si fumam ultima tigara din pachet. dupa ce am terminat-o am zis ca e ultima. si ca e si ultima data cand zic ca e ultima. am aruncat chistocul, am aruncat tigara si am inceput sa beau din cafea. trenul venea peste doua ore si jumatate. mi-am cumparat apa si chestii de rontait ca sa nu-mi iau tigari. drumul e destul lung incat sa vrei sa fumezi (il facusem deja de cateva ori bune),in gara de nord primul lucru pe care il faceam era sa-mi aprind o tigara, la iesirea de la metrou inca una. si tot asa.

de data asta a fost altfel.

chiar daca mananc pufuleti si pufarine cot la cot cu piticii de la gradinita, chiar daca nu mai beau cafea si cola ci beau lapte sau iaurt, chiar daca nu mai stau cate doua ore si jumatate pe zi (cel putin) ca sa fumez, chiar daca lucrurile astea imi creau o imensa bucurie, chiar daca a trebuit sa renunt la acea bucurie, ma consider tot un om normal.

primul efect pozitiv: dimineata pot sa fiu lucid. si la o ora oricat de matinala vreau eu!

acum e randul vostru!

P.S. : 21 de zile, 1 sustinator principal (A., bineinteles, prietena mea), 1 antrenor online, 14 sustinatori, 3 sceptici.

Lacul Sărat. Brăila

Zi caldă. facem planul pentru a doua zi. ar merge puţină plaja, una-două lungimi de bazin dacă se deschide între timp, o bere rece şi alte câteva lucruri mici…

6.30.sunt în microbuz. şoferul, enervant de pupincurist şi pus şi pe ceartă cu cei ce nu-l înţeleg, conduce de mă face să mă gândesc serios la cele două asigurări de viaţă neplătite.

Ajung. atmosfera e puţin înorată la propriu şi la figurat, bate si vantul… , tramvaiul se lasă puţin aşteptat.

Călătorie de 10 minute prin câmp cu tramvaiul. Ajungem: Lacul Sărat. un scurt traseu printr-un părculeţ până la o bisericuţă din lemn, apoi printre “hotele” părăsite, se iveşte intrarea.cea cu taxă, pentru că e una şi fără taxă dar e mult mai nasol acolo. ne face tanti reducere si ne face si cu ochiul ) dar nu ne dă bilet doar ne prezintă imaginea dezolantă a lacului. stiam, tu stiai,nu şi eu că anul acesta s-a evaporat 80% din apă dar nu mă aşteptam să fie chiar aşa. ne intindem pătura de plajă, ne dezbrăcăm (observăm că suntem asortaţi), stăm puţin să mă obişnuiesc cu peisajul: femei ajunse la pensionare, cu sânii goi, date cu ulei (iachhhh) sau cu nămol, soţii femeilor, câte un copil, câţiva localnici… şi mirosul..care e cel mai important element..să nu uităm de el:>

Intrăm în apă. la a treia încercare fiindcă aici ni se părea mai curat. înainte aflăm că apa e roşie de la iod. sunt agitat, vreau să înot, ajung repede într-o zona în care mâlul mângâie abdomenul şi mă ridic, o piruietă, mă întind ca un arc, mă lansez,plonjez în apa roşie… şi nu o mai aud pe A. când îmi zice “nu!” o aud după ce ies. ţi-am zis să nuuuuuuu… de fapt îi aud râsul plin şi acum râd când mă vede atât de neajutorat: sare în ochi şi în nas. repede la duş tin să te contrazic, puţin mai lent la duş pentru că nu puteai să vezi nimic de la sare şi o oră bună de râs.

Ni s-a facut foame, am mâncat. aproape când mai aveam doi cartofi în farfurie, “ospatarul”  vine şi întreabă: “îţi aduc sare?” şi nu am putut răspunde decât râzând. tare. el, probabil a înţeles că nu.

Sandwich-ul e delicios, elastic, numai bun ca să-ţi omori nervii, răbdarea, fericirea, bucuria, timpul, cu el moale ca o talpă de bocanc:). am baut o bere până l-a facut. probabil au o reţetă specială sau nu mai aveau de acum doi ani şi a trebuit să meargă la vecini care mai ţineau vreo trei baxuri din anul ce a trecut. în prima fază am crezut că au uitat de mine.

Au duşuri cu apă rece pe plaja plină de iarbă verde-uscată (noroc că a fos secetă şi nu a crescut prea mare), cabine pentru schimbat. de bude nu vă mai povestesc…

Măi oameni buni, cum să vă zic eu că a fost? e nasol rău de tot, exagerat de nasol, atât de nasol încât mi-a plăcut. la anul poate va fi plin lacul de la lacrimile lui băsescu scurse pline de urdori începând chiar din toamnă pe umărul turismului făcut de uda udrea.

pozele sunt disponibile la calitate slabă chiar aici

experienţa de… neuitat

din mijlocul nămolului, scorţoşi doar de la sare, pentru necititorii blogului, C. şi A.

Into the wild. filmul.

…societatea poate fi considerată şi ea o sălbăticie dar se pare că supravieţuim prea mulţi în ea. chiar dacă uneori pagubele sunt inestimabile, sechelele nu mai pot fi tratate, reuşim să supravieţuim.

de ce filmul ăsta? două motive: mi-a fost recomandat şi mi-a plăcut. defapt, am ales filmul ăsta pentru că dorim cu toţii, câteodată, să evadăm, să ne facem fraţi cu natura, să uităm de tot şi toate, să ne luăm cortul şi să uităm de ziduri, chiuvete la care nu curge apa, duşuri, praf, străzi, zgomot… să fim doar noi, cu noi înşine.

se poate. filmul ăsta mi-a arătat încă o dată că se poate. îţi trebuie doar un motiv suficient de puternic şi pleci. nici nu ai nevoie de prea mulţi bani. chiar nu ai nevoie deloc de bani.

înveţi să supravieţuieşti destul de repede… totul e frumos până când îţi dai seama că vrei să te întorci, că te-ai cam săturat de înfrăţire, de căutare, că locul tău e în mijlocul celeilalte jungle…

povestea filmului (şi filmul are o poveste), e interesantă… dar mai bine vedeţi filmul.