Frustrări pe margine de titlu

23 februarie, 2007

Greu de spus ceva obiectiv despre scriitura lui Haruki Murakami. După ce citeşti o carte de-a lui începi să-ţi pui întrebări : oare e vina traducătorului, a editorului sau autorul nu reuşeşte să te prindă prin mirajul jocului de cuvinte. Mai citeşti încă o carte spre a te edifica … şi te întrebi cum poate ajunge acest scriitor să fie unul din vârfurile de lance ale literaturii japoneze contemporane, cum ajunge cineva care scrie într-un mod aproape copilăresc să fie tradus în zeci de limbi? Şi iar te întrebi dacă nu sunt de vină traducătorii sau editorii. Sau, poate, acest scriitor nu reuşeşte decât să pună nişte titluri superbe peste un manuscris fără nici o valoare.

Şi, totuşi, autorul are merite! Acela de a te ţine încordat pe tot parcursul primei jumătăţi a romanului… în care te întrebi până unde mai poate merge monotonia, plictiseala, până unde mai poţi să rezişti încercând să-ţi închipui cum ar fi fost dacă ar fi scris altfel … dacă nu ar fi atât de previzibil etc. Şi mai are un merit : acela de a te ţine cu carte în mână să vezi când şi unde se întâmplă ceva. Apoi, ca să te răsplătească pentru efortul depus concentrează zeci de idei într-un spaţiu atât de mic încât munca ta de cititor devine uriaşă. Te întrebi de ce te-a plictisit în prima jumătate şi de ce se înghesuie în ultima parte (poate, din dorinţa de a nu-ţi spune nimic şi de teama că se termină numărul de paginilor, că cititorul o să arunce cartea la coşul de gunoi şi n-o să-şi aducă aminte decât de un bar, de starea emoţională a tânărului în momentul pierderii virginităţii şi, în treacăt, de o tipă cu un handicap locomotor la piciorul stâng).

“Evitam să mai visez cu ochii deschişi şi încercam să-mi concentrez atenţia pe tot ceea ce făceam. Când mă spălam pe faţă, mă spălam pe faţă. Când ascultam muzică, ascultam muzică şi-atât. Mi-am dat seama că dacă nu procedez astfel, nu aveam cum să supravieţuiesc.”

În rest … dialoguri simple, goale, câteva tresăriri de conştiinţă şi cam aceleaşi clişee din “În căutarea oii fantastice” (cum spuneam, autorul ştie să aleagă titlurile foarte bine. Parcă ele sunt o poveste mult mai complexă decât romanele sale.)

Sunt “masochist”! Am citit trei cărţi ale lui Paulo Coelho în ideea de a înţelege de ce se vinde, de ce sunt înnebunite femeile după el. Şi nu am descoperit decât acele “castele de nisip” în care binele şi răul se luptă iar învingătorul (binele) dă “o lecţie de viaţă umanităţii”. Mi se pare mai puţin perfid să scrii o carte în care să spui că iubeşte femeile “pentru că au sâni…”.

“Pretend youre happy when you’re blue

It isn’t very hard to do”

Titlu “La sud de graniţă, la vest de soare” provine din alipirea titlului unei melodii a lui Nat King Cole (lait-motiv) şi “esenţa” sindromului siberian (alergi la vest de soare doar ca să scapi de acel loc mărginit de orizonturi identice ).

Şi totuşi, poate că am să mai citesc Haruki Murakami pentru a găsi barul, tânărul fumător înrăit, adultere, copilării dificile, aventură împăturită în obsesia iubirii, Marea Japoniei, munţii, clima, oamenii, plicul cu cei 100 de mii de yeni … şi cam atât. Când am să vreau altceva am să caut un alt autor.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină


Prematur (2)

23 februarie, 2007

Te-atârn în cuier
Viaţă
Şi-mi sculptez unghiile
În zile

Ţi-am stins gândul în ţigară
Să miroşi a mere coapte
Şi a ploaie…

Te scuip cu maci.

Mâine nu te mai caut în palme

Viaţă

te murdăreşti
Cu oamenii

click pentru secţiunea poezie
La începutul paginii


Prematur(1)

20 februarie, 2007

generaţiile vin să ne adune gunoiul

născuţi prematur nu am învăţat
>să ne sugem frustrările!

am trăit
mai puţin în pântece

ne-am născut
în găuri / cuvinte himenice
ne ţes hainele
iar noi
nu ştim
când ne zideşte trecutul.

gunoaiele adună generaţiile

copiii prematuri
se nasc

click pentru secţiunea poezie
La începutul paginii


Jurnalul zilei de ieri

18 februarie, 2007

(Primul an al tăcerii)

 

Profetul Nebun, în marea de întuneric ţi-a zis: „inima îmi cântă nebunia ce mi se bate de stânci. Lumina mă conduce muşcând din petalele trandafirii, hrănind tăcerea ce a zidit stânca”.

Apoi te-a întrebat: „îţi spun ţie toate astea ceva?”. După o clipă în care nici măcar nu ai apucat să pipăi stânca, să îţi forţezi ochii în „marea de întuneric”, şoptit, ţi-a spus :”nu poţi rupe cercul. Ţi-am spus cuvinte pe care nu ai să ştii să le porţi. Le vei lăsa deoparte sau te vei lupta cu ele ca şi cu o sferă uriaşă, încercând să o prinzi de la colţuri”.

 
***

Inima îşi opreşte sângerarea şi petalele se şterg. Lumina hrăneşte bătăile ritmice, iar tăcerea devine linişte. Stânca e drum pe care întunericul păşeşte, însoţit de tine. Nu te izbeşti, nu te întorci, nu te pierzi.

Porţi lumina în inimă şi întunericul alături, cântărindu-le în balanţa drumului ce îl parcurgi.


*** 

Zici atunci : lasă sfera şi decupează în stâncă o cruce pe care să o porţi până golul muntelui se va umple de tine …

click pentrusecţiunea obsesia hârtiei

La începutul paginii


Cuvintele vrăjite dintre minţile noastre

11 februarie, 2007

“cras amet qui numquam amavit
quique amavit cras amet”

Chiar dacă „Magicianul” nu este considerată cea mai bună carte a lui John Fowles, povestea romanului te pune sub o scenă al cărei spectacol ţi-e cunoscut dar care îţi taie legăturile cu alte lumi unde ai putea să-l identifici.

Ruptura de o lume modernă (refulată, poate, din neputinţa de a respira aerul insolenţei mondene ) a unui profesor îţi spune, odată cu ridicarea cortinei, că de aici în colo eşti pe un alt tărâm, unde legile (scrise, dar mai mult, cele nescrise) îţi sunt ascunse prin magia dublului sens.

Casa (aparent pustie), un personaj misterios (dar bine realizat), două femei frumoase, aproape chiar de o frumuseţe utopică (morgane!) în conştiinţa ta adormită pe jumătate în faţa acestei scene, îţi lasă unui decor sărăcăcios şi puţin fantastic. Dar evenimentele vin să umple acest gol, reuşind să te poarte, pe tine, spectatorul, pe traseul sinusoidal al sinelui „regizorului”(suprapus cu magicianul).

Te depăşeşti în goana ta, alergi în paralel cu tine. Competiţia asta vrea să te evidenţieze în lupta cu tine.

Ritmul, aparent constant, chiar de vis, cu mişcări(fizice)lente, ample, nu te linişteşte pentru că în spatele cuvintelor rostite de actori stau sentimente ce se iau la ceartă. Se luptă, gonind călare pe conştiinţa ta spre finalul cursei în care tu ieşi câştigător, tu pierzi şi tot tu eşti spectator.

După un astfel de grafic parcurs în două ritmuri diferite, dar cu acelaşi timp T1=T2, acest profesor ce nu mai reuşeşte să depăşească limita autoimpusă de conştientul său introvertit, face un efort(ascuns în spatele unei resemnări) prin care te teleportează la începutul scenei, la momentul ridicării cortinei, derulând invers momentul în care aceeaşi cortină se lasă cu două versuri memorabile: „mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată/ şi cel care a iubit să iubească mâine”.

Magicianul, acest profesor, ne învârte literele prin faţa ochilor până nu mai putem urma decât dâra lor aurie, nelăsându-ne să-l vedem pe cel care se joacă cu noi, să ne vedem trasaţi în acest grafic.

Da! Magicianul nu e acel om misterios, nu e nimeni alt cineva decât profesorul, iar cei vrăjiţi suntem noi, toţi, care ne-am atârnat de cuvintele lui şi am ajuns la pierzania poveştii noastre.

Acum că aţi aflat cine ne-a făcut prizonieri în lumea-extremitate a imaginaţiei profesorului, ridicaţi încă odată cortina pentru a vedea spectacolul fără voi(actorii).

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină