De vorbiţi mă fac că n-aud
De vorbiţi mă fac că n-aud
Nu zic ba şi nu vă laud
Dănţuiţi pre cum vă vine
Nici vă şuier, nici v-aplaud
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut!
Comments Off | 
consacraţi | 
Permalink
Scris de Lilium
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul ?
click pentru secţiunea consacraţi
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
click pentru secţiunea consacraţi
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul că sînt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor covâltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarbă cosită, de taciturne mari,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.
click pentru secţiunea consacraţi
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră , ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp
click pentru secţiunea consacraţi
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu,rotindu-se
în jurul soarelui…
( Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri. )
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută , la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a ştii,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău , vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este , răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
click pentru secţiunea consacraţi
E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata , neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
click pentru secţiunea consacraţi
Leoaica tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.
Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a dura,
când mai larg, când mai aproape,
că o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene
încă-o vreme,
şi-încă-o vreme.
click pentru secţiunea consacraţi
Tu pluteşti ca un vis de noapte
Deasupra sufletului meu
Îţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatra roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.
click pentru secţiunea consacraţi
Iată-mă
rămânând ceea ce sunt,
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi spre mine însumi alerg,
smulgându-mă de pretutindeni,
smulgându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, şi
din stânga mea, de deasupra , şi
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni şi dăruind
pretutindeni semne ale aducerii aminte :
cerului – stelele
pământului – aer
umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.
click pentru secţiunea consacraţi
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba–nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.
Comments Off | consacraţi | Permalink
Scris de Lilium
Capriciu
În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Şi le citesc versuri.
Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă ştii cum să le aşezi.
De aceea
Eu mă emoţionez,
Şi timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.
Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.
În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am făcut datoria,
Şi putem merge
Mai departe.
click pentru secţiunea consacraţi
Reminiscenţe
Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.
Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.
Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.
click pentru secţiunea consacraţi
Poveste
Sulfetul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum
A mea e din flăcări curate.
Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.
click pentru secţiunea consacraţi
Adam
Cu toate că se află în rai,
Adam se plimbă pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Eva răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
“Asta e viaţa !” a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul său intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşanţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.
click pentru secţiunea consacraţi
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
click pentru secţiunea consacraţi
Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
click pentru secţiunea consacraţi
Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos…
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.
click pentru secţiunea consacraţi
Astăzi trebuie să ai neapărat
Şi suflet,
Am nevoie pentru un studiu
Radiografic,
Aşa că ia-ţi de pe umeraş, îmbracă-l,
Aerul tău cel misterios,
Transcedental şi serafic.
Priveşte-mă cu gene foarte lungi
Şi fiecare geană să trezească în mine
O clapă,
Fă anotimpul atât de limpede-ncât
De pe coaja copacilor să sară corăbii,
Dovadă că totul se trage din apă.
Cheamă păsările să zboare aproape
Numai păsări alese,
De la ciocârlii în sus,
Să înalţe în jurul nostru o fântână de aripi,
Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare
click pentru secţiunea consacraţi
Într-o încăpere ca toate celelalte,
Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălţime.
Ştim precis
Că nu poate sări nimeni
Mai sus decât tavanul
Să fie şi Dumnezeu.
Asta din cauza gravitaţiei
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.
Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească
Pentru că nu putem sta altfel
Când avem în noi geniul înălţimii,
Ca peştii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi şi noapte continuăm
În plafonul nostru scund.
Cel mai sprinten,
Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi
Şi stăpâneşte cel mai bine
Legile avântului
Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.
click pentru secţiunea consacraţi
Ţin locul unei pietre din pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.
Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.
Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul nopţii.
Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.
Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând :
Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
click pentru secţiunea consacraţi
Mie mi s-a omorât timpul,
Onorată instanţă.
Când mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.
Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,
O mulţime de lucruri
Care nu-l interesau.
Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri -
Tristeţe, necazuri -
Parcă aşa le zicea.
Lovitura de graţie i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esenţă tare.
Iertaţi-mi expresia,
Dar asta n-a fost viaţă !
De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte
Aşteptându-mi rândul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoştinţă pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.
click pentru secţiunea consacraţi
Susţineam examenul
La limba moartă,
Şi trebuia să mă traduc
Din om în maimuţă.
Am luat-o de departe,
Traducând mai întâi un text
Dintr-o pădure.
Retroversiunea devenea însă
Tot mai dificilă,
Cu cât mă apropiam de mine.
Cu puţin efort
Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare
Pentru unghii şi părul de pe picioare.
Pe la genunchi
Am început să mă bâlbâi.
În dreptul inimii mi-a tremurat mâna
Şi-am făcut o pată de soare.
Am încercat eu să o dreg
Cu părul de pe piept.
Dar m-am poticnit definitiv
click pentru secţiunea consacraţi
Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut două drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpastii :
Una la dreapta
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămadă cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
“V-arăt eu vouă !” - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toată fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotriva-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeală…
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
click pentru secţiunea consacraţi
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
In care luna isi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara in jurul focului poezii -
“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindca auzeau mereu
Latrand la stana lor cainii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
In timpul care le ramanea liber
Intre doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluerele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari romanesti.
Au mai existat si niste codri adanci
Si un tanar care vorbea cu ei,
Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant ?
Acest tanar cu ochii mari,
Cat istoria noastra
Trecea batut de ganduri
Din cartea cirilica in cartea vietii,
Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,
Care ii ieseau mereu fara sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi indragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Intr-un sarut.
Si niste pasari sau niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
click pentru secţiunea consacraţi
Scara la cer
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!
Comments Off | consacraţi | Permalink
Scris de Lilium
A nins! Douăzeci de centrimetri are zăpada. Pentru o clipă am crezut că sunt mort sau că toţi oamenii au fost îngropaţi. Defapt pătura asta a acoperit toată murdăria unui oraş. Răceala acestuia s-a schimbat dintr-o dată în lumină (tot e mai bine decât întunericul coroziv).
Străzile sunt liniştite, nu se mişcă nici o maşină, utilajele de deszăpezire nu şi-au făcut apariţia toată ziua, iar ştirea asta va sta pe prima pagină a ziarelor de mâine.
Pentru mine, ziua de azi, în care a nins, în care oamenii au fost blocaţi în alt timp, în care eu mă plimbam de mână cu fulgii de zăpadă pe străzi necirculate, ziua asta minunată s-a încheiat cu primi stropi de ploaie, cu prima maşină ce aruncă mocirla peste mine şi-mi topeşte nasturii de cărbune direct în piele.
click pentrusecţiunea obsesia hârtiei
Comments Off | obsesia hârtiei | Permalink
Scris de Lilium
ciudate gânduri mă aleargă
dar visele-mi zâmbesc de sus
nu mai ating nici fund de groapă
ci mă înalţ
căci n-am apus.
Alunec raze-albastre în zori
pe chipul tău ca-ntr-un vis
te prind de mână şi visam
spre albastru necuprins.
click pentru secţiunea atelier
You are currently browsing the Lilium arhivele weblog ale zilei sâmbătă, februarie 3rd, 2007.
|
