Porunca a şasea
Moi. Oasele se măcinau. Unul câte unul ajungeau o pastă ca un baton de ciocolată caramelizat. Pe margini curgea puţin sânge. De parcă un copil timid ar fi scăpat nepreţuita delicatesă în noroi.Valuri reci de aer încercau să facă inutil efortul de a curăţa această pastă: sângele se strângea mai repede, intra în fiecare orificiu şi îmbrăca oasele într-o pânză subţire, roşie, murdară, dar care avea un strop de strălucire în ea.
Lumina asta păcătoasă te făcea să întrebi cerul de ce izvorăşte din întunericul murdar al sângelui. Apoi îţi veneau în minte porunci, blesteme… ţipete. Maşina mesteca liniştită: oase, carne, păr, piele, unghii. Câte un ochi se spărgea şi un lichid transparent se oprea o clipă pe obrazul tău după care cobora liniştit printre riduri, ocolea un obstacol făcut de fondul de ten şi se pierdea lăsând în urmă o senzaţie de rece-uscat. Te priveai în oglindă şi dâra strălucitoare ce-ţi brazdase obrazul era acolo.
“Să nu ucizi!” Decalogul te însoţeşte pretutindeni, îl arunci în maşina de tocat, apoi te întrebi :”şi lumina din ce se mai naşte?”
