Uliţa
Copilul îşi întreabă mama : “Când mă laşi să văd lumea?”
Supărată pe vedeniile ei, femeia înghite din sticla cu votcă şi-şi promite că mâine va merge la preot … sau la doctor să-l scoată pe dracul ăla mic din burta ei. O roade mereu. Parcă i-au crescut ghiare şi se joacă în creierul mic cu ele.
“Mamă, de ce nu-mi arăţi lumea?”.
Mama tace. Aduce o sticlă nouă şi blesteamă păcatele. Îşi blesteamă bărbatul beat, călcat de o maşină apoi pus în şanţ cu faţa în jos să pară că s-a înnecat. Blesteamă seara ploioasă în care a trebuit să meargă la el ca să nu-şi murdărească rochia de mireasă, blesteamă ploaia care strică drumurile şi trebuie să-i voteze pe cei care le repară. Mai blesteamă blestemele maică-si, pe ăla micu’ din burtă…
“Mamă…”
“Da mamă. Imediat ţi-arăt lumea.”
Femeia goleşte în sfârşit a doua sticlă să-şi facă curaj, ia foarfecile de pe masă şi decupează două cercuri în pântecele rotunjit. Copilu îşi deschide ochii să vadă : zidurile afumate, uşa deschisă direct spre uliţă în capătul careia se vede o pată sângerie ce se duce şi lasă în urmă o dâră din ce în ce mai albastră. Rupe firul ce-l ţinea legat de mamă, de tată şi aleargă după sângele din care se naşte lumea, aleargă să prindă lumea.
