ce fierbe copilul în mămăligă

„Suntem cu mult mai multă vreme morţi decât vii, de aceea, ca morţi, avem nevoie de mai mult noroc”

„ De ce fierbe copilul în mămăligă” aş numi-o cartea de autobuz. Te urci în autobuz, mergi cu el până la capătul liniei şi când cobori ai terminat de citit cartea. Poţi să o pui într-un coş de gunoi (dacă ai norocul să găseşti unul în apropiere), în buzunar(şi să o aşezi conştiincios în raftul bibliotecii între Stendhal şi Sandra Brown) sau poţi s-o dai, mulţumit de lectură, primei persoane ce-ţi apare în faţă şi îţi lasă impresia că ar citi-o ca şi tine – cu lejeritate şi colţurile gurii ridicate până la urechi.

Deşi îţi lasă impresia unui poem (având structură de poem cu vers alb), elementele de prozodie subliniate pe alocuri te îndeamnă să înclini spre poem în proză.

Inocenţa voi provocată dă starea de amuzament generalizată prin transpunerea imaginilor absurde pentru noi, cei care trăim într-o „societate normală”. Tot inocenţa este cea care-ţi răscoleşte testosteronul. Parcă o vezi pe Aglaja cu părul prins în două codiţe, cu faţa mânjită de ciocolată, bucurându-se că stă la masă cu cei doi soţi ai săi şi că-i poate prinde „de acolo de unde nu-i voie”

Spuneam că „îţi lasă impresia …” Da! Îţi lasă impresia! Pentru că, de fapt, lumea mult mai dură ce-i sfredeleşte trupul se ascunde în spatele perdelei de umor.

Totuşi, copilul (inocent, pur) îşi păstrează (deocamdată) integritatea psihică, chiar dacă felul în care pune problemele, vede rezolvările, povesteşte întâmplările, pare cel puţin eronat. Se va vedea în cel de al doilea roman al Aglajei Veterany ( „Raftul cu ultimele suflări”) că acel copil inocent se transformă într-un amalgam de gânduri închise într-o sferă. „De ce fierbe copilul în mămăligă?”. Din neglijenţa părinţilor, dar şi pentru a da gust mămăligii-viaţă, servită în cavernele sfârşitului. 
click pentru secţinea cărţi
La începutul paginii

Morgană

 

Ţineam ochii închişi. Nisipul fierbinte îmi dogorea chipul, aburii se înălţau în jocuri ameţitoare de basm. Vroiam să stau, să mă ardă, să rupă în mii de bucăţi gândurile mele, să mă topească, să mă lase gol. Îmi doream să curg prin mine, să mă scurg cu răsuflări zgomotoase în nisipul ce tremura odată cu tremurul meu.

Ştiam că trebuie să vină şi ea, să apară din acele umbre ce mereu ţipau în faţa mea. O aşteptam Ş nu-mi doream decât să-şi fi pus rochia albastră, perlă culeasă de mine într-un vis abia trecut.

Soarele nu-l mai prindeam în priviri – totul se rezuma la nisip şi la lumina ce părea că din el creşte. Umbrele deveneau tot mai şterse, lăsând parcă locul unui fir de iarbă ce se ridica încet, scuturând grăunţii de nisip.

Aburii căpătau şi ei, prin mila Soarelui, irizaţii ameţitoare. Umbrele dispăruseră, locul lor fiind luat de un firicel albastru-morgană.

Era aşa cum mi-o doream (se părea că inconştientul nu uitase nimic). Trupul lin, cu dulci ondulaţii, îi era acoperit de o rochie lungă, albastră. Pielea albă se ştergea într-o culoare ciudat de plăcută pe părul ei luat de vânt în călătorii deşertice.

*

Îmi zâmbi, iar eu, atins de zâmbetul ei, îl simţi ca pe un foc ce mă mistuia.

Am vrut să mă ridic în clipa în care mi-a zâmbit a doua oară, arătându-mi doar o parte din chipul lin, melodios, ce ridica îngerii dintre lacrimile păcatelor.

Mi-am lăsat corpul abia dezlipit de nisip să se prăbuşească, ridicând norişori de praf. O clipă am respirat praful ca pe un abur, l-am mângâiat cu genele, apoi am leşinat.

*

M-a trezit pustiu, când Soarele începuse să alunece după dune. Am stat întins până ce noaptea s-a lăsat, încercând să-mi adune gândurile, să mi le sculpteze pe unele şi să le ardă pe altele.

Umbre reci în stânga, în dreapta aceleaşi umbre; trebuie să alerg ca să nu devin şi eu o umbră. Îmi dă fiori gândul că aş putea să mă ating cu mâna umbrei mele.

Mă ridic şi-mi târăsc picioarele pe nisipul îmbrăcat albastru de razele lunii. Stelele sar rând pe rând din grăunţii de nisip trăgând liniile unui labirint perfect. Mă dor picioarele, mă dor mâinile, nu ştiu de ce alerg. Am uitat să respir, să vorbesc (cui?), să număr stele şi să le împerechez cu nisipul. Am uitat de ce plâng.

Mă opresc. E destul de frig, dar în câteva minute va răsări Soarele. Închid ochi, uitând de ce fac asta, uitând să mă întreb a câta oară o fac.

*

Mă trezeşte o mână ce-mi mângâie faţa. Deschid ochii şi o văd nemişcată, lângă mine. Avea o rochie albă, nouă, simplă , lungă.

*

Îmi zâmbeşte, iar eu îmi feresc ochii de privirea ei. O simt tăcută, tristă, şi mă îndrept în direcţia opusă. Calc, parcă pe ţepi, cu tălpi de rouă. Îmi frige spatele, iar Soarele îmi topeşte chipul.

O clipă nimic nu mai arde, ci alunecă uşor. Îmi întorc capul şi-i văd ochii plini de lacrimi.

Rochia îi e murdară, ruptă pe margini, faţa înnegrită.

Îmi zâmbeşte,

îi zâmbesc îndatorat şi-mi continui drumul.

Odată cu apusul Soarelui mă întind peste nisip. Ea e în urma mea, la câţiva paşi.

Îi simt parfumul, zâmbetul. Adorm repede, cuprins de două braţe. Nu mă opun, zâmbesc şi-mi las capul pe spate.

*

Soarele era în decădere, se rupea de cerul albicios picând inevitabil între mine şi prima dună.

*

Razele Lunii îmi închid ochii. Ea îşi mângâie părul parcă într-o chemare a inimii mele.

Fiecare mişcare îmi atinge trupul, dându-mi fiori.

Îmi zâmbeşte, buzele îi alunecă peste limbă, pentru o clipă parcă rămân despărţite una de cealaltă.

Când închid ochii, inima îmi tresare, se zguduie, ţipă asurzitor.

Nu rezist, mă apropii cu paşi mici şi rari de ea.

Ne desparte doar o adiere de vânt, câteva raze de lună. Trec pe lângă ea cu acelaşi mers, apăsat, dureros, de parcă universuri ar fi între noi. Îmi aleargă în faşă, în cercuri ce mă închid odată cu bătăile inimii. Zâmbeşte iar stelele o sărută pe buzele rozali .

Am mers până în zori, când ea s-a întins să-mi dăruiască iubire. Mă privea cu o privire dulce dar ce ardea în zâmbetul ei de oglindă.

*

Rup petalele unui trandafir, una câte una: „mă iubeşte, nu mă iubeşte… „ ; îi zâmbesc – ea nu vede decât mişcare buzelor mele. „Mă iubeşte… nu mă iubeşte… mă iubeşte…mult… puţin?!”

 

Arunc pumnul de petale, mă întorc şi-mi pierd umbra printre grăunţii de nisip, cu paşi mici şi rari.

click pentru secţiunea proză
La începutul paginii

 

Adrian Păunescu

Copacii fără pădure

1.În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi
Este vorba de foc şi cenuşă
Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul
Doi copaci prin sărutul de sus
Aplecându-se unul spre altul

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară
Nu ştie iarna să se îndure
De noi copacii, fără pădure

2.Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe

3.Nu mai suntem decât doi copaci
Vor veni călători să ne tundă
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii