Cuvintele vrăjite dintre minţile noastre
11 februarie, 2007
“cras amet qui numquam amavit
quique amavit cras amet”
Chiar dacă „Magicianul” nu este considerată cea mai bună carte a lui John Fowles, povestea romanului te pune sub o scenă al cărei spectacol ţi-e cunoscut dar care îţi taie legăturile cu alte lumi unde ai putea să-l identifici.
Ruptura de o lume modernă (refulată, poate, din neputinţa de a respira aerul insolenţei mondene ) a unui profesor îţi spune, odată cu ridicarea cortinei, că de aici în colo eşti pe un alt tărâm, unde legile (scrise, dar mai mult, cele nescrise) îţi sunt ascunse prin magia dublului sens.
Casa (aparent pustie), un personaj misterios (dar bine realizat), două femei frumoase, aproape chiar de o frumuseţe utopică (morgane!) în conştiinţa ta adormită pe jumătate în faţa acestei scene, îţi lasă unui decor sărăcăcios şi puţin fantastic. Dar evenimentele vin să umple acest gol, reuşind să te poarte, pe tine, spectatorul, pe traseul sinusoidal al sinelui „regizorului”(suprapus cu magicianul).
Te depăşeşti în goana ta, alergi în paralel cu tine. Competiţia asta vrea să te evidenţieze în lupta cu tine.
Ritmul, aparent constant, chiar de vis, cu mişcări(fizice)lente, ample, nu te linişteşte pentru că în spatele cuvintelor rostite de actori stau sentimente ce se iau la ceartă. Se luptă, gonind călare pe conştiinţa ta spre finalul cursei în care tu ieşi câştigător, tu pierzi şi tot tu eşti spectator.
După un astfel de grafic parcurs în două ritmuri diferite, dar cu acelaşi timp T1=T2, acest profesor ce nu mai reuşeşte să depăşească limita autoimpusă de conştientul său introvertit, face un efort(ascuns în spatele unei resemnări) prin care te teleportează la începutul scenei, la momentul ridicării cortinei, derulând invers momentul în care aceeaşi cortină se lasă cu două versuri memorabile: „mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată/ şi cel care a iubit să iubească mâine”.
Magicianul, acest profesor, ne învârte literele prin faţa ochilor până nu mai putem urma decât dâra lor aurie, nelăsându-ne să-l vedem pe cel care se joacă cu noi, să ne vedem trasaţi în acest grafic.
Da! Magicianul nu e acel om misterios, nu e nimeni alt cineva decât profesorul, iar cei vrăjiţi suntem noi, toţi, care ne-am atârnat de cuvintele lui şi am ajuns la pierzania poveştii noastre.
Acum că aţi aflat cine ne-a făcut prizonieri în lumea-extremitate a imaginaţiei profesorului, ridicaţi încă odată cortina pentru a vedea spectacolul fără voi(actorii).
Scris de Lilium
