Greu de spus ceva obiectiv despre scriitura lui Haruki Murakami. După ce citeşti o carte de-a lui începi să-ţi pui întrebări : oare e vina traducătorului, a editorului sau autorul nu reuşeşte să te prindă prin mirajul jocului de cuvinte. Mai citeşti încă o carte spre a te edifica … şi te întrebi cum poate ajunge acest scriitor să fie unul din vârfurile de lance ale literaturii japoneze contemporane, cum ajunge cineva care scrie într-un mod aproape copilăresc să fie tradus în zeci de limbi? Şi iar te întrebi dacă nu sunt de vină traducătorii sau editorii. Sau, poate, acest scriitor nu reuşeşte decât să pună nişte titluri superbe peste un manuscris fără nici o valoare.
Şi, totuşi, autorul are merite! Acela de a te ţine încordat pe tot parcursul primei jumătăţi a romanului… în care te întrebi până unde mai poate merge monotonia, plictiseala, până unde mai poţi să rezişti încercând să-ţi închipui cum ar fi fost dacă ar fi scris altfel … dacă nu ar fi atât de previzibil etc. Şi mai are un merit : acela de a te ţine cu carte în mână să vezi când şi unde se întâmplă ceva. Apoi, ca să te răsplătească pentru efortul depus concentrează zeci de idei într-un spaţiu atât de mic încât munca ta de cititor devine uriaşă. Te întrebi de ce te-a plictisit în prima jumătate şi de ce se înghesuie în ultima parte (poate, din dorinţa de a nu-ţi spune nimic şi de teama că se termină numărul de paginilor, că cititorul o să arunce cartea la coşul de gunoi şi n-o să-şi aducă aminte decât de un bar, de starea emoţională a tânărului în momentul pierderii virginităţii şi, în treacăt, de o tipă cu un handicap locomotor la piciorul stâng).
“Evitam să mai visez cu ochii deschişi şi încercam să-mi concentrez atenţia pe tot ceea ce făceam. Când mă spălam pe faţă, mă spălam pe faţă. Când ascultam muzică, ascultam muzică şi-atât. Mi-am dat seama că dacă nu procedez astfel, nu aveam cum să supravieţuiesc.”
În rest … dialoguri simple, goale, câteva tresăriri de conştiinţă şi cam aceleaşi clişee din “În căutarea oii fantastice” (cum spuneam, autorul ştie să aleagă titlurile foarte bine. Parcă ele sunt o poveste mult mai complexă decât romanele sale.)
Sunt “masochist”! Am citit trei cărţi ale lui Paulo Coelho în ideea de a înţelege de ce se vinde, de ce sunt înnebunite femeile după el. Şi nu am descoperit decât acele “castele de nisip” în care binele şi răul se luptă iar învingătorul (binele) dă “o lecţie de viaţă umanităţii”. Mi se pare mai puţin perfid să scrii o carte în care să spui că iubeşte femeile “pentru că au sâni…”.
“Pretend you’re happy when you’re blue
It isn’t very hard to do”
Titlu “La sud de graniţă, la vest de soare” provine din alipirea titlului unei melodii a lui Nat King Cole (lait-motiv) şi “esenţa” sindromului siberian (alergi la vest de soare doar ca să scapi de acel loc mărginit de orizonturi identice ).
Şi totuşi, poate că am să mai citesc Haruki Murakami pentru a găsi barul, tânărul fumător înrăit, adultere, copilării dificile, aventură împăturită în obsesia iubirii, Marea Japoniei, munţii, clima, oamenii, plicul cu cei 100 de mii de yeni … şi cam atât. Când am să vreau altceva am să caut un alt autor.
Publicat de Lilium 
Publicat de Lilium 
