Cronică de cenaclu Acrostih

„E ieftin?”

„Nu! E gratuit! Te uiţi, asculţi, spui ceva (dacă simţi nevoia), şi dacă îţi place, data viitoare citeşti ceva”

„A, nu… nu pot veni pentru că trebuie să plimb câinele iubitului prin parcul de lângă Săsar … şti tu, acolo unde lucrează ăştia să facă digul…”

Ei… da! Aşa sunt interesaţi băimărenii, care mai se laudă că se învârt de dimineaţa până seara cu pixul în gură şi, după ce-l scot, numai poezie le curge din corzile vocale.

Am avut cenaclu. Precauţi, am dat sfoară în ţară, bileţele (alb-negru, fără antet ministerial), am pus pe la biblioteci anunţuri, am spus în stânga şi în dreapta, am trimis pe la şcoli afişe … scris mare, în acrostih , că avem cenaclu. Să vină dom’le lumea să-şi spună oful literal … că la Cenaclul OJT , pardon, USR (ojeteul e barul), e lume învechită, aer de exclusivişti, că se pupă între ei, iar dacă te duci acolo şi scoţi o vorbă … mai critică … scot şi ei vorbe … că ţi-au dat să mănânci şi să bei horincă şi tu ai distrus elanul creator al omului.

Bun! Păţiţi (nu doar odată ne-am strâns câte 3-4 şi am făcut cenaclu, după ce ojetiştii promiseseră că vin să ne asculte), am plecat mai resemnaţi spre locul acţiunii. Eu şi cu Mircea. Cum „care Mircea?” . Mircea Crişan, băiatul ăla gelat după care oftează tinerele mămici şi-şi dau răsuflarea când aud că se mai şi însoară la toamnă.

17:52 – deschidem larg uşa şi aşteptăm să vină lumea. Deh, de Acrostih se mai scrisese şi prin presă … şi numai de bine: ba că au fost cei mai buni la primăvara poeţilor în Baia – Mare, ba că sunt puşi pe harţă cu ăştia care scot cărţi pe bandă rulantă … fără să vândă vreo bucată pentru că nu doar numărul contează, ba că reprezintă generaţia tânără şi au pe mâna cui lăsa barul, pardon, cenaclul, cei de la USR.

Pe la fix ş’un sfert apare Mădălina, cu mersul ei legănat ca în Dansul lebedelor. Ne aruncăm noi ţigările şi intrăm, convinşi că nu mai vine nimeni.

Ne punem la poveşti şi planuri de viitor, cădem de acord ca Cenaclul Acrostih, colecţia de primăvară să treacă în repaus (deh, e gratuit, dar nu se înghesuie nimeni) şi când ajunge şi Nicu stabilim să scoatem până în toamnă câte un număr pe lună. Acum, sper să nu-l punem chiar pe Lună, chiar dacă acolo e mai uşor. O să-l punem pe http://acrostih.holisun.com/ , să-l citiţi … şi să veniţi la cenaclu, din toamnă. De materiale… nu vă faceţi voi griji, avem deja susţinători : nu vor cenaclu dar se văd deja publicaţi.

Cu respect,

Din Plop!

Spânzurătoarea

Printre vorbele de duh scrijelite pe obrazul lui cu unghii şi cranii prelungite în canini de părinţi alcoolici, Alex a învăţat să-şi atârne visele de frunzele de nuc.

Primăvara se aşeza sub câte un copac cu frunza cât un ochi, îşi înfigea bine visul în ea şi în fiecare dimineaţă mergea să vadă cât i-a mai crescut…

Toamna, înainte să ruginească. rupea ochiul de frunză (care acum era mai mare decât palma lui stângă, reuşind să i-o acopere ca o mănuşă), îl punea într-o piuă şi tot îl zdrobea până ce toată zeama se scurgea într-o sticluţă.

În fiecare an, acelaşi nuc, aceeaşi ramură, fără fructe, dar cu frunze dese şi mari cât o palmă, aceeaşi piuă, în sticluţe diferite, punea câte un vis.

***

Dimineaţa, sub un copac, un bătrân povestea copilului de lângă el cum din primăvară până în toamnă o frunză de nuc creşte un vis.

După care dispărea. Se pierdea într-o frunză verde, aproape ruginită, mare cât o palmă, de care stătea spânzurat un păianjen pândind prada.

Copilul nu se speria pentru că în fiecare dimineaţă, de primăvara până toamna, un vis venea lângă el să-i spună o poveste, coborând pe firul de mătase spânzurat de o frunză de nuc, mare cât o palmă.

click pentru secţiunea proză
La începutul paginii

Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai

 

 

 

 

 

 

 

 

“Această carte este o poveste despre un om pe nume Eddie şi începe cu sfârşitul, când Eddie moare într-o zi însorită. Poate părea ciudat să începi o poveste cu sfârşitul. Dar toate sfârşiturile sunt un fel de începuturi. Doar că nu ne dăm întotdeauna seama de asta”

 Cam aşa începe cartea lui Mitch Albom, apărută la Editura Humanitas în colecţie “Raftul întâi”. Autorul, om de presă american, reuşeşte să-şi vândă acest volum în cel puţin 36 de ţări între 2003 (anul apariţiei în America) şi 2006 (când apare şi traducerea în limba română).

Mi-e greu, în prima fază, să nu-l banuiesc pe autor de demagogie. Motivele sunt simple:

-în primul rând titlul, parcă desprins din filmele americane cu poveşti despre îngeri şi aripi pe care plutesc visele fiecărui om

-în al doilea rând începutul acestui roman. Deschizi carte şi vezi titlul primului capitol “Sfârşit”.

-În al treilea rând, desfăşurarea acţiunii, mersul lucrurilor, spunea mai sus, pacă desprinse din filmele americane cu happy end.

Şi totuşi, Albom se încadrează în tiparul scriitorului popular. Americanul tipic ce bate moneda pe un subiect cu mare priză la public.

Plecând practic de la ideea că există (sub o formă sau alta) viaţă după moartea corporală, terestră, Albom conturează o poveste ciclică în care un om simplu cu poveşti, vise, iubiri, dorinţe, cu dezamăgiri şi căderi, trece peste o punte (imaginară) de la ultimile 50 de minute din viaţa sa la primele contacte cu “lumea de dincolo”. Şi pentru că omul a iubit, a fost cinstit, a ajutat pe alţii şi şi-a sacrificat viaţa pentru a altora, ajunge, bineînţeles, în Rai.

Nu trebuie negat talentul de narator al autorului care reuşeşte să te prindă printre cuvintele şi imaginile, pictate pe retina ta de citititor, de la primele pagini.

Care sunt cei cinci oameni pe care îă întâlneşti în Rai? Asta veţi descoperi şi voi. După care vă coborâţi dintr-un autobuz aglomerat (cartea nu-ţi răpeşte mai mult de o cursă cu 331) fără să vă mai gândiţi la Rai sau la cum puteţi influenţa viaţa celorlalţi, dar cu un zâmbet de mulţumire pe buze.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină

Jurnalul zilei de ieri

21.04.2007 (pagina a doua)

   E destul de interesant să te urmăreşti pe tine, copilul, să te vezi cum pândeşti femeile la colţ de imaginaţie, gata oricând să le smulgi părul de pe picioare şi să-l îndeşi între degetele, între buzele, între fesele lor bronzate şi nefolosite de ceva vreme…

   E interesant să-ţi pui în faţă o oglindă mare şi, cu un binoclu, să te uiţi în ea, că poate, poate, îţi găseşti iluziile rătăcite pe acolo.

   La fel de interesant e să fii cleptoman. Şi nu unul oarecare ci unul specializat: să furi pixuri şi acasă să ţi le înfigi în ochi de draci că după ce le-ai luat ţi s-au furat şi ţie cuvintele…

   E interesant să te vezi când mori. Să stai şi să te uiţi la tine, zăcând într-un spital de tuberculoşi , şi tu, cel care se vede pe el murind, să-ţi iei sticla de votcă şi ţigările FILTER, apoi să te apuci să bei şi să te pişi pe ziduri de râs.

   Le fel de interesant e să te vezi cum un înger te ia de mână şi te preintă slugarnic Sfântului Petru, iar tu să-I bagi pe rând în pizda mă-sii, respectiv în originea divină. După care să te uiţi din nou la tine şi să-ţi dai seama că nu mai exişti sub nici o formă.

   Sunt interesante orele în care, chiar dacă nu mai exşti, stai şi te uţi la tine, care eşti planetă unde plouă cu sâni, iar tu, neexistând, nu-i poţi culege, măsura, sorta. Şi atunci te întorci la nenea Petru şi îi spui că te căieşti.

   E interesant să te uiţi la tine, cel întors la nenea Petru să-i spună că se căieşte pentru trimiterile de mai sus, cum stai în faţa unui moşuleţ şi-ţi curg balele în barba lui la gândl planetei ce-o să fii şi la ploaia de sâni.

   E interesant să te uiţi la tine! Planetă, pe care plouă cu sâni. Te uiţi la tine şi te vezi cu mâinile îndreptate spre bola înnourată de sâni. Primul care îţi pică în mână e fleşcăit, iar din sfârc nu curge lapte ci un lichid asemănător puroiului la culoare şi miros.

   E interesant să te vezi cum îţi strângi corpul-planetă şi te întorci la nenea Petru ca să-l rogi să te trimită pe Pământ, să te facă din nou copil ca să-ţi poţi pândi în linişte femeile la colţ de imaginaţie.

   E interesant să te uiţi la tine. Trimis pe Pământ de nea’ Petru. Să te vezi o frunză ce creşte, devine un puiet de fag, un fag. Tăiat de la rădăcini e făcut mobilă, făcut foc, fum, căldură, cenuşă, dar în nici un caz o planetă pe care plouă cu sâni pleoşcăiţi.

   E şocant să vezi că defapt fagii sunt copiii trimişi de nea’ Petru pe Pământ pentru că pândeau femeile la colţ de imaginaţie, să le smulgă părul de pe picioare şi să-l îndese între coapsele, buzele, degetele lor bronzate şi nefolosite de multă vreme.

click pentrusecţiunea obsesia hârtiei

La începutul paginii

 

Arta falsificării în Clarobscur

 

„Aceasta face parte din mine. Nu m-am pregătit în mod deosebit, nici nu am făcut exerciţii speciale. Pur şi simplu, îmi iese de la sine. Şi mie mi se pare niţel enigmatic, dar nu mă întreb de unde vine, nici când va înceta totul”

 

 

 

 

Un prieten, bine intenţionat de altfel, mi-a prezentat „Clarobscur” a lui Pavao Pavličić.

Apărută la Editura Univers în colecţia Globus, cartea în format de buzunar debutează în forţă. Nici nu-ţi dai seama bine cine e acel tânăr de 20 de ani, pe nume Mihovil, că autorul îi pune pe urme profesori universitari, artişti, episcopi. E drept, un talent ca al lui nu poate rămâne ascuns multă vreme.

Titlurile capitolelor te duc cu gândul la Decameron, dar doar titlurile pentru că linia urmată de autor e puţin mai încâlcită.

În „Capitolul Trei, care începe surprinzător şi se termină neaşteptat” e de subliniat intervenţia unui personaj (la fel de important ca orice umbră de pe stradă) :

„ce fel de scriitori mai sunt şi ăştia de azi de vreme ce scrisul nu le e şi soartă? Scriu la metru, vând cu versul, cu dărabul, cu foaia. Şi voi faceţi la fel, foarte repede, toţi, câţi ani ăţi avea”. Practic de aici începi să te „prinzi” mai bine că se pune un mare accent pe actul creaţiei chiar dacă el e înţeles diferit de către participanţi.

 

Tot de aici acţiunea capătă forţă. Devine din ce în ce mai clar drumul pe care îl va urma Mihovil. Deviaţia sa artistică aducând Zagrebul în anarhie.

Chiar dacă se diluează spre sfârşitul primei jumătăţi, acest „Clarobscur” reuşeşte, printre rânduri mâzgălite, să contureze şi principii, teorii, iedei. E ca o bandă desenată, cu secvenţe mai bune si secvenţe mai slabe. O carte ce pare scrisă după titlu: acţiunea clară dar descrierea ei înţeţoşată.

Scriitura e slabă. Chiar dacă mai scapă câte o descriere mai pastelată, mai romantică, urbanismul prost stăpânit de mâna autorului încheie în noroi un tablou pe jumătate reuşit. Până şi fumătorilor înrăiţi li se amărăşte gura de la atâtea ţigări.

Pentru a accentua starea de confuzie ciclică (romanul încheindu-se cu începutul poveştii), autorul pune le sfârşitul cărţii scrisoarea către editor:

 

„Stimate tovarăş Cruković,

An citit cu mare atenţie şpalturile trimise şi mă declar foarte mulţumit. Afirm acest lucru pentru că textul nu-mi aparţine: nu am trimis eu manuscrisul şi nu am semnat eu contractul. Textul este interesant iar evenimentele în care îl însoţesc dovedesc că poate nici nu este vorba de o ficţiune pură, adică de literatură. Mă întreb, însă, de ce am fost ales tocmai eu, deşi n-am nimic împotrivă ca această carte să apară sub numele meu, cu condiţia să fie anexată şi scrisoarea mea, din care să rezulte că nu sunt eu autorul. Despre restul ne vom înţelege ad hoc.

Cu speranţa că veţi fi de acord cu aceasta, cele mai cordiale salutări.

                                                                                  Pavao Pavličić

Aş putea să zâmbesc sau chiar să rând de această „ingenioasă” cheie … dar nu fac decât să mă bucur de stilul acestui prozator … care reuşeşte să prindă cititorul cu o scriitură slabă dar cu o idee bună. Mai mult, are şi meritul de a pune cititorul să gândească, fie doar şi prin „ruptura” dintre capitole.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină