Arta falsificării în Clarobscur

 

„Aceasta face parte din mine. Nu m-am pregătit în mod deosebit, nici nu am făcut exerciţii speciale. Pur şi simplu, îmi iese de la sine. Şi mie mi se pare niţel enigmatic, dar nu mă întreb de unde vine, nici când va înceta totul”

 

 

 

 

Un prieten, bine intenţionat de altfel, mi-a prezentat „Clarobscur” a lui Pavao Pavličić.

Apărută la Editura Univers în colecţia Globus, cartea în format de buzunar debutează în forţă. Nici nu-ţi dai seama bine cine e acel tânăr de 20 de ani, pe nume Mihovil, că autorul îi pune pe urme profesori universitari, artişti, episcopi. E drept, un talent ca al lui nu poate rămâne ascuns multă vreme.

Titlurile capitolelor te duc cu gândul la Decameron, dar doar titlurile pentru că linia urmată de autor e puţin mai încâlcită.

În „Capitolul Trei, care începe surprinzător şi se termină neaşteptat” e de subliniat intervenţia unui personaj (la fel de important ca orice umbră de pe stradă) :

„ce fel de scriitori mai sunt şi ăştia de azi de vreme ce scrisul nu le e şi soartă? Scriu la metru, vând cu versul, cu dărabul, cu foaia. Şi voi faceţi la fel, foarte repede, toţi, câţi ani ăţi avea”. Practic de aici începi să te „prinzi” mai bine că se pune un mare accent pe actul creaţiei chiar dacă el e înţeles diferit de către participanţi.

 

Tot de aici acţiunea capătă forţă. Devine din ce în ce mai clar drumul pe care îl va urma Mihovil. Deviaţia sa artistică aducând Zagrebul în anarhie.

Chiar dacă se diluează spre sfârşitul primei jumătăţi, acest „Clarobscur” reuşeşte, printre rânduri mâzgălite, să contureze şi principii, teorii, iedei. E ca o bandă desenată, cu secvenţe mai bune si secvenţe mai slabe. O carte ce pare scrisă după titlu: acţiunea clară dar descrierea ei înţeţoşată.

Scriitura e slabă. Chiar dacă mai scapă câte o descriere mai pastelată, mai romantică, urbanismul prost stăpânit de mâna autorului încheie în noroi un tablou pe jumătate reuşit. Până şi fumătorilor înrăiţi li se amărăşte gura de la atâtea ţigări.

Pentru a accentua starea de confuzie ciclică (romanul încheindu-se cu începutul poveştii), autorul pune le sfârşitul cărţii scrisoarea către editor:

 

„Stimate tovarăş Cruković,

An citit cu mare atenţie şpalturile trimise şi mă declar foarte mulţumit. Afirm acest lucru pentru că textul nu-mi aparţine: nu am trimis eu manuscrisul şi nu am semnat eu contractul. Textul este interesant iar evenimentele în care îl însoţesc dovedesc că poate nici nu este vorba de o ficţiune pură, adică de literatură. Mă întreb, însă, de ce am fost ales tocmai eu, deşi n-am nimic împotrivă ca această carte să apară sub numele meu, cu condiţia să fie anexată şi scrisoarea mea, din care să rezulte că nu sunt eu autorul. Despre restul ne vom înţelege ad hoc.

Cu speranţa că veţi fi de acord cu aceasta, cele mai cordiale salutări.

                                                                                  Pavao Pavličić

Aş putea să zâmbesc sau chiar să rând de această „ingenioasă” cheie … dar nu fac decât să mă bucur de stilul acestui prozator … care reuşeşte să prindă cititorul cu o scriitură slabă dar cu o idee bună. Mai mult, are şi meritul de a pune cititorul să gândească, fie doar şi prin „ruptura” dintre capitole.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină