Spânzurătoarea
Printre vorbele de duh scrijelite pe obrazul lui cu unghii şi cranii prelungite în canini de părinţi alcoolici, Alex a învăţat să-şi atârne visele de frunzele de nuc.
Primăvara se aşeza sub câte un copac cu frunza cât un ochi, îşi înfigea bine visul în ea şi în fiecare dimineaţă mergea să vadă cât i-a mai crescut…
Toamna, înainte să ruginească. rupea ochiul de frunză (care acum era mai mare decât palma lui stângă, reuşind să i-o acopere ca o mănuşă), îl punea într-o piuă şi tot îl zdrobea până ce toată zeama se scurgea într-o sticluţă.
În fiecare an, acelaşi nuc, aceeaşi ramură, fără fructe, dar cu frunze dese şi mari cât o palmă, aceeaşi piuă, în sticluţe diferite, punea câte un vis.
***
Dimineaţa, sub un copac, un bătrân povestea copilului de lângă el cum din primăvară până în toamnă o frunză de nuc creşte un vis.
După care dispărea. Se pierdea într-o frunză verde, aproape ruginită, mare cât o palmă, de care stătea spânzurat un păianjen pândind prada.
Copilul nu se speria pentru că în fiecare dimineaţă, de primăvara până toamna, un vis venea lângă el să-i spună o poveste, coborând pe firul de mătase spânzurat de o frunză de nuc, mare cât o palmă.
