Nu scrie ca Camelia!!

Camelia Călăuz(punct)

În concepţia domnului Nicolae Scheianu, mai sus numita are ” atâta încredere în puterea cuvântului scris încât, pentru ea, hotarele dintre realitate şi ficţiune se întrepătrund şi deseori, cum se întâmplă la firile cu sensibilitate mărită, nu ştie de care parte se află. (Dacă ele există) . Micul roman pe care l-a scris (numit Destin n.c.), parcă după un dicteu automa, are la bază o experienţă de viaşă nu tocmai obişnuită”… şi alte bla, blauri… ca cele de mai sus.

Mie, cititorului, acest roman igienic (care acţionează ca un laxativ când îl citeşti stând pe w.c.)îmi aduce “miresme” de telenovelă diareică în nări.

Citesc primele zece pagini şi aflu că există o familie îndurerată, o familie care îşi făcea planuri (socialiste) să-şi petreacă revelionul (cu pile) într-o cantină (restaurant, cică) a inteprinderii unde aveau şi eu cunoştinţe. familia asta e îndurerată pentru că nea Dan şi-a dat obştescul sfârşit în ultima zi a anului sub un morman de betoane.

să vedem ce mai mirosim mai departe:

- un spirit (soţul Dan îşi călăuzeşte soţia spre drumul sinusoidal al credinţei)

- un copil de 3 ani care transportă existenţa efemeră în cerurile veşnice…

În rest… nu m-a mai interesat pentru simplu motiv că pe la pagina 25 am tras apa. Destinul.

Camelia Călăuz, Destin, Editura Omega, Baia Mare, 1997