Calatoria

Afisul. primul lucru care m-a prins. era pus pe la unirii, la metrou. suna bine “Calatoria”, apoi un soc : dupa Pescarusul Jonathan Livingstone.

“ Sunt Jonathan Livingstone.
Incepe calatoria mea spre paradis.
Destinatia aceasta
nu este un loc sau un timp.
Este oriunde si oricand.
Daca nu ai rau de inaltime…
urmeaza-ma.”

de aici incepe povestea… adaptarea buna, chiar perfecta. totusi te-as sfatui sa citesti nuvela inainte de a merge la spectacol.

oricum, impactul e foarte puternic. jocul facut de cei 5, muzica, mulajul media … toate te prind si pe tine in povestea zborului. te prind intr-un mod aparte… iti amintesti si tu ca ai avut la un moment dat aripi pe care le intindeai intr-o revelatie. parca iti impingeai si tu limitele, demult, intr-un vis din care nu-ti mai aduci aminte decorul. parca primeai si tu critici, erai alungat… si … si Jonathan nu renunta pentru ca visul lui e sa-si depaseasca conditia…

Distributia:

Istvan Teglas
Lari Cosmin Giorgescu
George Albert Costea
Silviu Bertalan
Ioana Marchidan

Costume: Raluca Fratiloiu by EFIRAL Design
Video-proiectie: Andrei Tugulea
Scenografia si regia artistica: CHRIS SIMION
Coregrafia: IOANA MARCHIDAN

“ Cerurile te incarca in diferite feluri.
Cauta neincetat sa ramai liber.
Inima ta poate iubi tot ce doreste.
Viata nu are nici o valoare inchisa intre limite.
Te desavarsesti mereu.
In fiecare rasarit de soare se naste ceva frumos.
Calatoria aceasta nu are sfarsit.”

P.S. Mergeti oameni bun, mergeti la teatru!

Veronica se hotaraste sa moara- la Odeon

miercuri, 21 ianuarie. ploua murdar si destul de rar. dar vor veni si ploile care descompun totul in cale… si apoi… va fi vremea cu mult verde. verdele ce te ucide cu muscatura lui veninoasa daca nu poti sa-l bei din shot-uri dupa care sa dai repede cu petale de alb, rosu carmin, galben – nebunia primaverii.

dar pana atunci o seara la Odeon. cartea (citita din curiozitate) nu promitea prea mult. dar cum ma intriga ideea unei piese pusa pe o scena dupa romanul lui Coehlo am zis sa merg si sa vad si apoi sa pic intr-o stare isterica de visare feminina.

bun. inceputul mi-a placut, sala a fost draguta, publicul tacut (prea tacut. fara reactii as zice. parca la sfarsit a aplaudat la comanda). mi-a placut in general trecerea de la o scena la alta, integrarea moemntelor in care se schimba decorul in spectacolo, un plus mare la capitolul decor – cred ca a fost cea mai buna gaselnita.

a mai fost una cu personajul-povestitor Coehlo care intra si povestea sau citea fragmente din carte dar i-as aseza un minus in dreptul lui (nu a fost un personaj coerent, a suprapus nejustificat momente etc.). ca sa nu mai zic de scena in care spune nenea povestitorul cum “veronica inchise ochii si vazu cum si emanuel ii inchise pe ai lui”.

La capitorul “plusuri”, de remarcat Veronica pentru cateva momente in care a spus mai mult decat a lasat impresia ca poate (si nu, nu e vorba de sanii ei din faza cu pianul sau din reflexia lor pe capacul pianului -iar o cheita draguta, ci de rolul facut).

bineinteles, si a aici s-a intamplat sa remarc personajele secundare care, in mare parte, erau acolo si care au facut un rol excelent, care aveau o poveste in ele ce curgea firesc.

totusi nu e un spectacol pe care sa-l pot recomanda cu toata caldura. merita doar in situatia in care nu ai ceva mai bun de facut.

da, e bine ca l-am vazut pentru ca am scapat de teama ca nu cumva sa ma trezesc pe strada sin in timpul unei discutii banale si nu pot spune ce am facut aseara. ma bucur ca am vazut actori buni si fara “nume” si imi pare rau ca am vazut “nume” si nu actori.

in rest… ne vedem la “Calatoria”!

P.S.: mergeti oameni buni, mergeti la teatru!

“noi cinci”, ei sase defapt!

Omul frumos e in primul rand om, apoi e frumos. pe langa asta mai are o mimica uluitoare, o pofta de viata de neegalat, o privire plina de ganduri si o minte zambitoare.

“Noi cinci” produs de Compania Puric si prezentat in premiera la Teatrul “Constantin Tanase” saptamana trecuta, face omul sa inteleaga frumosul chiar daca se apeleaza la simbolism ce necesita o doza mai mare de concentrare si, nu-i asa, am ajuns sa fim atat de comozi incat nu mai mergem la teatru ci ne uitam la un DVD cu piesa respectiva.

mesajul transmis, unul puternic, e o resuscitare a constiintei, o incercare de a pune omul in contact cu oamenii in diferite contexte sociale iar reactiile lor sunt putin diferite decat cele obisnuite in societatea noastra pentru a sublinia ca se poate si altfel si nu ne costa mai nimic … poate o privire, un zambet, o mangaiere.

dar nu doar in raport cu omul si societatea e pus omul ci si in raport cu natura care are armele ei pentru a lupta cu viermii ce-i rod din trunchi.

cei cinci, ei cinci care stau pe scena, au puterea de a-ti spune mai multe lucruri decat poti sa intelegi pe minut si cel putin pana am sa-l revad acest spectacol imi va produce blocaje cand voi incerca sa vorbesc despre el penrtu ca de fiecare data voi incerca sa nu-mi scape un element, o scena, o reactie.

pe curand, pe alta data.

PS1: da, chiar ai impresia ca in umltima scena ploua:)

PS2: veniti oameni buni, veniti la teatru!

copilul din hanul cu tei

m-am dus aseara sa-mi distrug gandurile. o noapte in care sa fac fara sa stiu ce si de ce, dar de data asta constient ca e o solutie pe care o imbratisez. e drept, una extrema, dar mai buna decat pastilele.

am inghetat de frig si m-am strecurat prin baruri si cluburi aglomerate. am slabit in ultima vreme dar se pare ca nu e suficient, oricum cu metoda pe care o aplic vad ca da roade, voi continua tratamentul.

dar nu in directia asta vreau sa duc discutia cu singurul meu cititor. ideea e ca am ajuns la un moment dat in hanul cu tei (stiu, nu mai e ce a fost odata etc.), dar era liber si queen merge cu bere. cum ma gandesc serios sa devin insensibil, egoist, respingator in prima faza am vrut sa nu dau atentie copilului de… poate nici 2(doi) ani ce statea in mijlocul unor “copii” mai mari cu titulatura si drept de parinti.

cand l-am vazut la un moment dat singur, ratacind cu degetul in gura printre mesele ticsite cu sticle de bere, am vrut sa plang. numai ca nu mai pot sa plang pentru ca uneori si lacrimile se incapataneaza sa te asculte macar si ti se pun impotriva.

era trist desi nu stia ce e tristetea, era singur desi avea parinti, era pierdut desi il vedeau cu toti era eu desi avea doi ani.

1.

intr-o zi cu jumatate de opt pusa in fata, pe verticala, unei jumatati timide ale aceluias opt, vantul invartea aripile intr-o spirala usor dureroasa, usor tacuta. era spre dimineata. si cum vantul e cel mai nebun dintre toti ce-si spun nebuni sau buni, in zori de rasarit stralucitor a inceput sa-si straga colturile peste doua aripi inghetate… a inceput usor sa piste apoi din ce in ce mai tare, mai adanc… devorand de la piele trandafirie, catifelata, pana la lacrimi, buze, ochi, mangaieri, sarutari, pana sub piele, pana spre suflet… si acolo … acolo a gasit un pustiu ce l-a speriat. vantul a tacut. aripile tremurau uneori abia simtindu-se miscarea lor… alte ori, in miscari spasmodice, pareau ca sparg in jurul lor muntii de gheata.

***

in fiecare zi, in fiecare clipa, lacrimi de durere se luptau in jurul obrajilor cu vantul. in fiecare dimineata acelasi zbor, aceeasi incercare, acelasi sarut inca neimplinit. in fiecare zi pamantul se invartea incet, in fiecare clipa soarele era departe, in fiecare pleoapa bateau tacute dureri si-n fiecare steau se nasteau zile intunecate cu aripi nesfarsit de lungi dar care de cand se nasteau incepeau sa bata toate cu acelasi scop: sa sarute pamantul din zbor.

***

+ Demiurgule, pastreaza-mi un loc cald la masa ta. ajung si eu in curand sa bem o carafa mare de vin si sa-ti mai povestesc, tinere, cat de lung drum am mers pana la tine in cer.