femeia de care m-am indragostit e ca o luna plina. o cheama lara, nu are par si nici menstruatie. cand are migrene se comporta ca o nimfomana. in restul zilelelor vrea sa facem dragoste.
am fost la munte. era minunat sa o privesti cum se catara goala printre stanci. atat de feminina, de gratioasa. larei nu-i e niciodata frig drept urmare nu avea nici o problema in a merge goala pe munte.
ne-am batut cu zapada si ne-am sarutat. mi-a spus ca i-ar placea sa nu-mi fie frig si sa pot sa stau si eu gol in zapada pentru ca zapada iti spala cicatricele si te vindeca de bolile societatii. i-am spus ca nu inteleg, iar ea, cu un zambet larg a inceput sa-mi explice: zapada e alba, curata, pura. tu esti murdar. esti un om, element al societatii. te trezesti dimineata, mergi la serviciu, le zambesti colegilor desi nu-ti plac, incerci sa-i inveselesti la cafea chiar daca umorul tau e negru, pranzul il luati intr-un restaurant in care bucatarii gatesc ca la cantina din cazarma, vorbiti despre job chiar daca e monoton, va expuneti realizarile, le infloriti, chiar daca fiecare stie ce a facut celalalt; intors la birou, seful te pune sa-i faci comisioane ce-ti incalca principiile, te comporti cu el ca si cum ti-ar fi bun prieten desi iti sta in gat.
mergi pe strada si trebuie sa ai un comportament pe masura tinutei, pozitiei in societate, imaginii tale. te duci in bar, aceeasi atitudine. intalnesti oameni si nu poti sa le spui ca sunt dobitoci ci ii feliciti pentru realizari. te intalnesc oameni si iti spun ce sa faci, cum sa faci etc. toate astea sunt boli ale societatii de care zapada te curata.
am terminat canile de vin fiert cu o vaga aroma de scortisoara si am plecat la mare.
marea e minunata iarna. plaja e goala- nici picior de om in slip sau nud, nici urma de nisip. totul e alb. pana la apa. apa e albastra ca cerneala cu care iti patai camasile in clasa intai. stabilopozii par (si chiar devin) sculpturi in gheata: valul vine, ii acopera cu apa care pana la urmatorul val ingheata.
la mare am valsat in zapada, langa valurile ce sculptau stabilopozi, in timp ce lara fredona Once upon a december…
27 aprilie, 2009 la 23:45 |
perfectiune intruchipata, nu? o placere… “Nu te speria de perfectiune; n-o s-o atingi niciodata…”(salvador dali)
28 aprilie, 2009 la 07:24 |
Daca as spune doar “dragut” ai putea spune ca n-am inteles nimic si am trantit si eu un comentariu sa ma aflu in treaba pe aici.
Ei bine, eu nu stiu ce incerci sa faci din articolele cu “Lara” dar recitind prima parte si acum partea a doua… As vrea sa te intreb: Tu ce vrei sa faci? o povestire in rama sau o povestire (pur si simplu) in care personajul este si povestitor?
In fine, revenind la Lara..Birou, sefi? Cine are nevoie de ei? Hm…ne putem face viata frumoasa noi insine, sa ne-o conducem dupa propriile reguli.
Ca o idee de final… “Lara” partea a doua nu s-a lasat cu nimic mai prejos decat prima parte. Sincer, a mai mult trezeste un interes mai mare in a descoperi ce se intampla cu fiinta asta.
28 aprilie, 2009 la 08:16 |
“Dancing things, painted wings
Things I almost remember,
And a song someone sings
Once upon a December.”
lara… cred ca imi place faptura asta. pare suava, dar nu naiva. senina, dar nu fara griji. cu existenta “sub control”, dar nu fara “imprevizibil”..
pare umana. pare copil. pare femeie. pare om. pare vis. pare proiectie, dornta, tanjire, mortificare. pare.
imi place sa o citesc. si imi place ce spune despre tine, pururi Albastrule.