Nu scrie ca Camelia!!

Camelia Călăuz(punct)

În concepţia domnului Nicolae Scheianu, mai sus numita are ” atâta încredere în puterea cuvântului scris încât, pentru ea, hotarele dintre realitate şi ficţiune se întrepătrund şi deseori, cum se întâmplă la firile cu sensibilitate mărită, nu ştie de care parte se află. (Dacă ele există) . Micul roman pe care l-a scris (numit Destin n.c.), parcă după un dicteu automa, are la bază o experienţă de viaşă nu tocmai obişnuită”… şi alte bla, blauri… ca cele de mai sus.

Mie, cititorului, acest roman igienic (care acţionează ca un laxativ când îl citeşti stând pe w.c.)îmi aduce “miresme” de telenovelă diareică în nări.

Citesc primele zece pagini şi aflu că există o familie îndurerată, o familie care îşi făcea planuri (socialiste) să-şi petreacă revelionul (cu pile) într-o cantină (restaurant, cică) a inteprinderii unde aveau şi eu cunoştinţe. familia asta e îndurerată pentru că nea Dan şi-a dat obştescul sfârşit în ultima zi a anului sub un morman de betoane.

să vedem ce mai mirosim mai departe:

- un spirit (soţul Dan îşi călăuzeşte soţia spre drumul sinusoidal al credinţei)

- un copil de 3 ani care transportă existenţa efemeră în cerurile veşnice…

În rest… nu m-a mai interesat pentru simplu motiv că pe la pagina 25 am tras apa. Destinul.

Camelia Călăuz, Destin, Editura Omega, Baia Mare, 1997

Fascinaţia lecturii

Anna Gavalda şi Russell Banks într-o parelelă neconvenţială

Practic Împreună şi Deriva continentelor  nu au prea multe în comun. Anna Gavalda a reuşit să scrie un roman ajuns bestsellers în peste 36 de ţări iar romanul lui Russell Banks (e drept, apărut în 1985) a fost nominalizat la prestigioasele premii Pulizer. Nici poveştile celor două cărţi nu au nimic în comun, de aici şi încercarea de  a prezenta în paralel două cărţi fără nimic în comun, în afara poveştilor zguduitoare, realiste.

 

Împreună îşi afişează evenimentele în Fraţa anului 2003, în mare parte în Paris. Are 4 personaje principale, personaje ce învaţă sa convieţuiască descoperind punctele comune ale unor personalităţi pe cât de diferite pe atât de intrigante: o artistă (prezentată la începutul romanului ca o femeie de serviciu fără perspective optimiste), un bucătar pasionat de motociclete, maestru în ale gătitului, bădăran, necioplit, obligat să-şi ascundă frustrările sub masca omului dur, un un noblil intelectual, suferind de agorofobie, parcă translatat din secolul XVII în înghesuiala urbană a secolului XXI, şi o bătrână singură, neputincioasă, nevoită să-şi ascundă problemele de sănătate pentru a-şi scuti de greutăţi nepotul bucătar.

 

Pe de altă parte, Deriva continentelor, se învârte în jurul unei familii obişnuite din america anilor ’80, nevoită să-şi caute norocul în Florida, plină de vise şi iluzii. Un frate şi un prieten bun din copilărie dau curs evenimentelor. În planul doi al romanlui îşi face apariţia o altă familie, de data asta una din Haiti, călătorind în America pentru aceleaşi vise şi iluzii. Destinul celor două familii se împleteşte tragic, plătind fiecare greşelile, plătind încrederea oarbă, plătind fiecare vis devenit iluzie.

 

Ce e fascinant în aceste două cărţi?

Păi să vedem…

“Aşadar, un stilou se ţine cu degetul mare şi arătătorul… aşa, vezi… De fapt, nu, îl ţii cum vrei. Pe urmă, nu ţi se mai pare greu, nu te mai gândeşti deloc la asta. Mâinile tale nu mai există. Totul se-ntâmplă în altă parte. Nu, nu merge, e încă prea frumos. Ştii, nimeni nu-ţi cere să faci ceva frumos… Nimănui nu-I pasă de lucrurile frumoase. Pentru asta există desenele copiilor şi hârtia glasată de la magazin. Aşa că tu pune-ţi mănuşi, geniu mititel, tânără speranţă ce eşti, hai, pune-le, şi poate că în cele din urmă, ai să vezi, o să fii în stare să desenezi un cerc greşit, aproape perfect… “

 
“ Dacă ai intra în această spălătorie infectă de pe Avenue la Bourdonnais pe 29 decembrie la cinci după-amiaza şi ai da cu ochii de această siluetă sub lumina tristă a neoanelor, ţi-ai spune exact acest lucru: drace… Un înger…”

                                                                                                                Împreună

 

Şi-atunci nu poţi să mai laşi din mână o carte care te loveşte prin contrastele ei (lină, dureros de tăioasă, plină de poezie… ), la fel şi Deriva continentelor , în care, totuşi, visele sunt mai uşor de împlinit, dar abandonate!

 

Două cărţi-premiu, împletite cu multă artă. Enciclopedie ilustrată cu desenele din mintea domnişoarei Fauque (Împreună), enciclopedie a vieţii şi a durerii, a ideilor preconcepute, punctată de adulter şi de gradare a personalităţii lui Bob Dubois (Deriva continentelor).

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină

 

Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai

 

 

 

 

 

 

 

 

“Această carte este o poveste despre un om pe nume Eddie şi începe cu sfârşitul, când Eddie moare într-o zi însorită. Poate părea ciudat să începi o poveste cu sfârşitul. Dar toate sfârşiturile sunt un fel de începuturi. Doar că nu ne dăm întotdeauna seama de asta”

 Cam aşa începe cartea lui Mitch Albom, apărută la Editura Humanitas în colecţie “Raftul întâi”. Autorul, om de presă american, reuşeşte să-şi vândă acest volum în cel puţin 36 de ţări între 2003 (anul apariţiei în America) şi 2006 (când apare şi traducerea în limba română).

Mi-e greu, în prima fază, să nu-l banuiesc pe autor de demagogie. Motivele sunt simple:

-în primul rând titlul, parcă desprins din filmele americane cu poveşti despre îngeri şi aripi pe care plutesc visele fiecărui om

-în al doilea rând începutul acestui roman. Deschizi carte şi vezi titlul primului capitol “Sfârşit”.

-În al treilea rând, desfăşurarea acţiunii, mersul lucrurilor, spunea mai sus, pacă desprinse din filmele americane cu happy end.

Şi totuşi, Albom se încadrează în tiparul scriitorului popular. Americanul tipic ce bate moneda pe un subiect cu mare priză la public.

Plecând practic de la ideea că există (sub o formă sau alta) viaţă după moartea corporală, terestră, Albom conturează o poveste ciclică în care un om simplu cu poveşti, vise, iubiri, dorinţe, cu dezamăgiri şi căderi, trece peste o punte (imaginară) de la ultimile 50 de minute din viaţa sa la primele contacte cu “lumea de dincolo”. Şi pentru că omul a iubit, a fost cinstit, a ajutat pe alţii şi şi-a sacrificat viaţa pentru a altora, ajunge, bineînţeles, în Rai.

Nu trebuie negat talentul de narator al autorului care reuşeşte să te prindă printre cuvintele şi imaginile, pictate pe retina ta de citititor, de la primele pagini.

Care sunt cei cinci oameni pe care îă întâlneşti în Rai? Asta veţi descoperi şi voi. După care vă coborâţi dintr-un autobuz aglomerat (cartea nu-ţi răpeşte mai mult de o cursă cu 331) fără să vă mai gândiţi la Rai sau la cum puteţi influenţa viaţa celorlalţi, dar cu un zâmbet de mulţumire pe buze.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină

Arta falsificării în Clarobscur

 

„Aceasta face parte din mine. Nu m-am pregătit în mod deosebit, nici nu am făcut exerciţii speciale. Pur şi simplu, îmi iese de la sine. Şi mie mi se pare niţel enigmatic, dar nu mă întreb de unde vine, nici când va înceta totul”

 

 

 

 

Un prieten, bine intenţionat de altfel, mi-a prezentat „Clarobscur” a lui Pavao Pavličić.

Apărută la Editura Univers în colecţia Globus, cartea în format de buzunar debutează în forţă. Nici nu-ţi dai seama bine cine e acel tânăr de 20 de ani, pe nume Mihovil, că autorul îi pune pe urme profesori universitari, artişti, episcopi. E drept, un talent ca al lui nu poate rămâne ascuns multă vreme.

Titlurile capitolelor te duc cu gândul la Decameron, dar doar titlurile pentru că linia urmată de autor e puţin mai încâlcită.

În „Capitolul Trei, care începe surprinzător şi se termină neaşteptat” e de subliniat intervenţia unui personaj (la fel de important ca orice umbră de pe stradă) :

„ce fel de scriitori mai sunt şi ăştia de azi de vreme ce scrisul nu le e şi soartă? Scriu la metru, vând cu versul, cu dărabul, cu foaia. Şi voi faceţi la fel, foarte repede, toţi, câţi ani ăţi avea”. Practic de aici începi să te „prinzi” mai bine că se pune un mare accent pe actul creaţiei chiar dacă el e înţeles diferit de către participanţi.

 

Tot de aici acţiunea capătă forţă. Devine din ce în ce mai clar drumul pe care îl va urma Mihovil. Deviaţia sa artistică aducând Zagrebul în anarhie.

Chiar dacă se diluează spre sfârşitul primei jumătăţi, acest „Clarobscur” reuşeşte, printre rânduri mâzgălite, să contureze şi principii, teorii, iedei. E ca o bandă desenată, cu secvenţe mai bune si secvenţe mai slabe. O carte ce pare scrisă după titlu: acţiunea clară dar descrierea ei înţeţoşată.

Scriitura e slabă. Chiar dacă mai scapă câte o descriere mai pastelată, mai romantică, urbanismul prost stăpânit de mâna autorului încheie în noroi un tablou pe jumătate reuşit. Până şi fumătorilor înrăiţi li se amărăşte gura de la atâtea ţigări.

Pentru a accentua starea de confuzie ciclică (romanul încheindu-se cu începutul poveştii), autorul pune le sfârşitul cărţii scrisoarea către editor:

 

„Stimate tovarăş Cruković,

An citit cu mare atenţie şpalturile trimise şi mă declar foarte mulţumit. Afirm acest lucru pentru că textul nu-mi aparţine: nu am trimis eu manuscrisul şi nu am semnat eu contractul. Textul este interesant iar evenimentele în care îl însoţesc dovedesc că poate nici nu este vorba de o ficţiune pură, adică de literatură. Mă întreb, însă, de ce am fost ales tocmai eu, deşi n-am nimic împotrivă ca această carte să apară sub numele meu, cu condiţia să fie anexată şi scrisoarea mea, din care să rezulte că nu sunt eu autorul. Despre restul ne vom înţelege ad hoc.

Cu speranţa că veţi fi de acord cu aceasta, cele mai cordiale salutări.

                                                                                  Pavao Pavličić

Aş putea să zâmbesc sau chiar să rând de această „ingenioasă” cheie … dar nu fac decât să mă bucur de stilul acestui prozator … care reuşeşte să prindă cititorul cu o scriitură slabă dar cu o idee bună. Mai mult, are şi meritul de a pune cititorul să gândească, fie doar şi prin „ruptura” dintre capitole.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină

 

Frustrări pe margine de titlu

Greu de spus ceva obiectiv despre scriitura lui Haruki Murakami. După ce citeşti o carte de-a lui începi să-ţi pui întrebări : oare e vina traducătorului, a editorului sau autorul nu reuşeşte să te prindă prin mirajul jocului de cuvinte. Mai citeşti încă o carte spre a te edifica … şi te întrebi cum poate ajunge acest scriitor să fie unul din vârfurile de lance ale literaturii japoneze contemporane, cum ajunge cineva care scrie într-un mod aproape copilăresc să fie tradus în zeci de limbi? Şi iar te întrebi dacă nu sunt de vină traducătorii sau editorii. Sau, poate, acest scriitor nu reuşeşte decât să pună nişte titluri superbe peste un manuscris fără nici o valoare.

Şi, totuşi, autorul are merite! Acela de a te ţine încordat pe tot parcursul primei jumătăţi a romanului… în care te întrebi până unde mai poate merge monotonia, plictiseala, până unde mai poţi să rezişti încercând să-ţi închipui cum ar fi fost dacă ar fi scris altfel … dacă nu ar fi atât de previzibil etc. Şi mai are un merit : acela de a te ţine cu carte în mână să vezi când şi unde se întâmplă ceva. Apoi, ca să te răsplătească pentru efortul depus concentrează zeci de idei într-un spaţiu atât de mic încât munca ta de cititor devine uriaşă. Te întrebi de ce te-a plictisit în prima jumătate şi de ce se înghesuie în ultima parte (poate, din dorinţa de a nu-ţi spune nimic şi de teama că se termină numărul de paginilor, că cititorul o să arunce cartea la coşul de gunoi şi n-o să-şi aducă aminte decât de un bar, de starea emoţională a tânărului în momentul pierderii virginităţii şi, în treacăt, de o tipă cu un handicap locomotor la piciorul stâng).

“Evitam să mai visez cu ochii deschişi şi încercam să-mi concentrez atenţia pe tot ceea ce făceam. Când mă spălam pe faţă, mă spălam pe faţă. Când ascultam muzică, ascultam muzică şi-atât. Mi-am dat seama că dacă nu procedez astfel, nu aveam cum să supravieţuiesc.”

În rest … dialoguri simple, goale, câteva tresăriri de conştiinţă şi cam aceleaşi clişee din “În căutarea oii fantastice” (cum spuneam, autorul ştie să aleagă titlurile foarte bine. Parcă ele sunt o poveste mult mai complexă decât romanele sale.)

Sunt “masochist”! Am citit trei cărţi ale lui Paulo Coelho în ideea de a înţelege de ce se vinde, de ce sunt înnebunite femeile după el. Şi nu am descoperit decât acele “castele de nisip” în care binele şi răul se luptă iar învingătorul (binele) dă “o lecţie de viaţă umanităţii”. Mi se pare mai puţin perfid să scrii o carte în care să spui că iubeşte femeile “pentru că au sâni…”.

“Pretend you’re happy when you’re blue

It isn’t very hard to do”

Titlu “La sud de graniţă, la vest de soare” provine din alipirea titlului unei melodii a lui Nat King Cole (lait-motiv) şi “esenţa” sindromului siberian (alergi la vest de soare doar ca să scapi de acel loc mărginit de orizonturi identice ).

Şi totuşi, poate că am să mai citesc Haruki Murakami pentru a găsi barul, tânărul fumător înrăit, adultere, copilării dificile, aventură împăturită în obsesia iubirii, Marea Japoniei, munţii, clima, oamenii, plicul cu cei 100 de mii de yeni … şi cam atât. Când am să vreau altceva am să caut un alt autor.

click pentru secţiunea cărţi

La prima pagină