Capriciu
În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Şi le citesc versuri.
Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă ştii cum să le aşezi.
De aceea
Eu mă emoţionez,
Şi timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.
Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.
În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am făcut datoria,
Şi putem merge
Mai departe.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Reminiscenţe
Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.
Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.
Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Poveste
Sulfetul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum
A mea e din flăcări curate.
Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Adam
Cu toate că se află în rai,
Adam se plimbă pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Eva răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
“Asta e viaţa !” a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul său intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşanţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Am legat …
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Am zărit lumină …
Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Boala
Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos…
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Concentrică
Astăzi trebuie să ai neapărat
Şi suflet,
Am nevoie pentru un studiu
Radiografic,
Aşa că ia-ţi de pe umeraş, îmbracă-l,
Aerul tău cel misterios,
Transcedental şi serafic.
Priveşte-mă cu gene foarte lungi
Şi fiecare geană să trezească în mine
O clapă,
Fă anotimpul atât de limpede-ncât
De pe coaja copacilor să sară corăbii,
Dovadă că totul se trage din apă.
Cheamă păsările să zboare aproape
Numai păsări alese,
De la ciocârlii în sus,
Să înalţe în jurul nostru o fântână de aripi,
Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare
Fără apus.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Concurs
Într-o încăpere ca toate celelalte,
Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălţime.
Ştim precis
Că nu poate sări nimeni
Mai sus decât tavanul
Să fie şi Dumnezeu.
Asta din cauza gravitaţiei
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.
Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească
Pentru că nu putem sta altfel
Când avem în noi geniul înălţimii,
Ca peştii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi şi noapte continuăm
În plafonul nostru scund.
Cel mai sprinten,
Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi
Şi stăpâneşte cel mai bine
Legile avântului
Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Muntele
Ţin locul unei pietre din pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.
Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.
Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul nopţii.
Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.
Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând :
Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor !
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Pricina
Mie mi s-a omorât timpul,
Onorată instanţă.
Când mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.
Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,
O mulţime de lucruri
Care nu-l interesau.
Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri -
Tristeţe, necazuri -
Parcă aşa le zicea.
Lovitura de graţie i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esenţă tare.
Iertaţi-mi expresia,
Dar asta n-a fost viaţă !
De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte
Aşteptându-mi rândul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoştinţă pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Retroversiune
Susţineam examenul
La limba moartă,
Şi trebuia să mă traduc
Din om în maimuţă.
Am luat-o de departe,
Traducând mai întâi un text
Dintr-o pădure.
Retroversiunea devenea însă
Tot mai dificilă,
Cu cât mă apropiam de mine.
Cu puţin efort
Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare
Pentru unghii şi părul de pe picioare.
Pe la genunchi
Am început să mă bâlbâi.
În dreptul inimii mi-a tremurat mâna
Şi-am făcut o pată de soare.
Am încercat eu să o dreg
Cu părul de pe piept.
Dar m-am poticnit definitiv
La suflet.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Simetrie
Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut două drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpastii :
Una la dreapta
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămadă cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
“V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toată fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotriva-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeală…
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Trebuiau să poarte un nume
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
In care luna isi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara in jurul focului poezii -
“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindca auzeau mereu
Latrand la stana lor cainii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
In timpul care le ramanea liber
Intre doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluerele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari romanesti.
Au mai existat si niste codri adanci
Si un tanar care vorbea cu ei,
Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant ?
Acest tanar cu ochii mari,
Cat istoria noastra
Trecea batut de ganduri
Din cartea cirilica in cartea vietii,
Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,
Care ii ieseau mereu fara sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi indragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Intr-un sarut.
Si niste pasari sau niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Scara la cer
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer – zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!
click pentru secţiunea consacraţi
La începutul paginii
Publicat de Lilium 
Publicat de Lilium 
Publicat de Lilium 
