intr-o zi cu jumatate de opt pusa in fata, pe verticala, unei jumatati timide ale aceluias opt, vantul invartea aripile intr-o spirala usor dureroasa, usor tacuta. era spre dimineata. si cum vantul e cel mai nebun dintre toti ce-si spun nebuni sau buni, in zori de rasarit stralucitor a inceput sa-si straga colturile peste doua aripi inghetate… a inceput usor sa piste apoi din ce in ce mai tare, mai adanc… devorand de la piele trandafirie, catifelata, pana la lacrimi, buze, ochi, mangaieri, sarutari, pana sub piele, pana spre suflet… si acolo … acolo a gasit un pustiu ce l-a speriat. vantul a tacut. aripile tremurau uneori abia simtindu-se miscarea lor… alte ori, in miscari spasmodice, pareau ca sparg in jurul lor muntii de gheata.
***
in fiecare zi, in fiecare clipa, lacrimi de durere se luptau in jurul obrajilor cu vantul. in fiecare dimineata acelasi zbor, aceeasi incercare, acelasi sarut inca neimplinit. in fiecare zi pamantul se invartea incet, in fiecare clipa soarele era departe, in fiecare pleoapa bateau tacute dureri si-n fiecare steau se nasteau zile intunecate cu aripi nesfarsit de lungi dar care de cand se nasteau incepeau sa bata toate cu acelasi scop: sa sarute pamantul din zbor.
***
+ Demiurgule, pastreaza-mi un loc cald la masa ta. ajung si eu in curand sa bem o carafa mare de vin si sa-ti mai povestesc, tinere, cat de lung drum am mers pana la tine in cer.
Publicat de Lilium 
