Spânzurătoarea

Printre vorbele de duh scrijelite pe obrazul lui cu unghii şi cranii prelungite în canini de părinţi alcoolici, Alex a învăţat să-şi atârne visele de frunzele de nuc.

Primăvara se aşeza sub câte un copac cu frunza cât un ochi, îşi înfigea bine visul în ea şi în fiecare dimineaţă mergea să vadă cât i-a mai crescut…

Toamna, înainte să ruginească. rupea ochiul de frunză (care acum era mai mare decât palma lui stângă, reuşind să i-o acopere ca o mănuşă), îl punea într-o piuă şi tot îl zdrobea până ce toată zeama se scurgea într-o sticluţă.

În fiecare an, acelaşi nuc, aceeaşi ramură, fără fructe, dar cu frunze dese şi mari cât o palmă, aceeaşi piuă, în sticluţe diferite, punea câte un vis.

***

Dimineaţa, sub un copac, un bătrân povestea copilului de lângă el cum din primăvară până în toamnă o frunză de nuc creşte un vis.

După care dispărea. Se pierdea într-o frunză verde, aproape ruginită, mare cât o palmă, de care stătea spânzurat un păianjen pândind prada.

Copilul nu se speria pentru că în fiecare dimineaţă, de primăvara până toamna, un vis venea lângă el să-i spună o poveste, coborând pe firul de mătase spânzurat de o frunză de nuc, mare cât o palmă.

click pentru secţiunea proză
La începutul paginii

Morgană

 

Ţineam ochii închişi. Nisipul fierbinte îmi dogorea chipul, aburii se înălţau în jocuri ameţitoare de basm. Vroiam să stau, să mă ardă, să rupă în mii de bucăţi gândurile mele, să mă topească, să mă lase gol. Îmi doream să curg prin mine, să mă scurg cu răsuflări zgomotoase în nisipul ce tremura odată cu tremurul meu.

Ştiam că trebuie să vină şi ea, să apară din acele umbre ce mereu ţipau în faţa mea. O aşteptam Ş nu-mi doream decât să-şi fi pus rochia albastră, perlă culeasă de mine într-un vis abia trecut.

Soarele nu-l mai prindeam în priviri – totul se rezuma la nisip şi la lumina ce părea că din el creşte. Umbrele deveneau tot mai şterse, lăsând parcă locul unui fir de iarbă ce se ridica încet, scuturând grăunţii de nisip.

Aburii căpătau şi ei, prin mila Soarelui, irizaţii ameţitoare. Umbrele dispăruseră, locul lor fiind luat de un firicel albastru-morgană.

Era aşa cum mi-o doream (se părea că inconştientul nu uitase nimic). Trupul lin, cu dulci ondulaţii, îi era acoperit de o rochie lungă, albastră. Pielea albă se ştergea într-o culoare ciudat de plăcută pe părul ei luat de vânt în călătorii deşertice.

*

Îmi zâmbi, iar eu, atins de zâmbetul ei, îl simţi ca pe un foc ce mă mistuia.

Am vrut să mă ridic în clipa în care mi-a zâmbit a doua oară, arătându-mi doar o parte din chipul lin, melodios, ce ridica îngerii dintre lacrimile păcatelor.

Mi-am lăsat corpul abia dezlipit de nisip să se prăbuşească, ridicând norişori de praf. O clipă am respirat praful ca pe un abur, l-am mângâiat cu genele, apoi am leşinat.

*

M-a trezit pustiu, când Soarele începuse să alunece după dune. Am stat întins până ce noaptea s-a lăsat, încercând să-mi adune gândurile, să mi le sculpteze pe unele şi să le ardă pe altele.

Umbre reci în stânga, în dreapta aceleaşi umbre; trebuie să alerg ca să nu devin şi eu o umbră. Îmi dă fiori gândul că aş putea să mă ating cu mâna umbrei mele.

Mă ridic şi-mi târăsc picioarele pe nisipul îmbrăcat albastru de razele lunii. Stelele sar rând pe rând din grăunţii de nisip trăgând liniile unui labirint perfect. Mă dor picioarele, mă dor mâinile, nu ştiu de ce alerg. Am uitat să respir, să vorbesc (cui?), să număr stele şi să le împerechez cu nisipul. Am uitat de ce plâng.

Mă opresc. E destul de frig, dar în câteva minute va răsări Soarele. Închid ochi, uitând de ce fac asta, uitând să mă întreb a câta oară o fac.

*

Mă trezeşte o mână ce-mi mângâie faţa. Deschid ochii şi o văd nemişcată, lângă mine. Avea o rochie albă, nouă, simplă , lungă.

*

Îmi zâmbeşte, iar eu îmi feresc ochii de privirea ei. O simt tăcută, tristă, şi mă îndrept în direcţia opusă. Calc, parcă pe ţepi, cu tălpi de rouă. Îmi frige spatele, iar Soarele îmi topeşte chipul.

O clipă nimic nu mai arde, ci alunecă uşor. Îmi întorc capul şi-i văd ochii plini de lacrimi.

Rochia îi e murdară, ruptă pe margini, faţa înnegrită.

Îmi zâmbeşte,

îi zâmbesc îndatorat şi-mi continui drumul.

Odată cu apusul Soarelui mă întind peste nisip. Ea e în urma mea, la câţiva paşi.

Îi simt parfumul, zâmbetul. Adorm repede, cuprins de două braţe. Nu mă opun, zâmbesc şi-mi las capul pe spate.

*

Soarele era în decădere, se rupea de cerul albicios picând inevitabil între mine şi prima dună.

*

Razele Lunii îmi închid ochii. Ea îşi mângâie părul parcă într-o chemare a inimii mele.

Fiecare mişcare îmi atinge trupul, dându-mi fiori.

Îmi zâmbeşte, buzele îi alunecă peste limbă, pentru o clipă parcă rămân despărţite una de cealaltă.

Când închid ochii, inima îmi tresare, se zguduie, ţipă asurzitor.

Nu rezist, mă apropii cu paşi mici şi rari de ea.

Ne desparte doar o adiere de vânt, câteva raze de lună. Trec pe lângă ea cu acelaşi mers, apăsat, dureros, de parcă universuri ar fi între noi. Îmi aleargă în faşă, în cercuri ce mă închid odată cu bătăile inimii. Zâmbeşte iar stelele o sărută pe buzele rozali .

Am mers până în zori, când ea s-a întins să-mi dăruiască iubire. Mă privea cu o privire dulce dar ce ardea în zâmbetul ei de oglindă.

*

Rup petalele unui trandafir, una câte una: „mă iubeşte, nu mă iubeşte… „ ; îi zâmbesc – ea nu vede decât mişcare buzelor mele. „Mă iubeşte… nu mă iubeşte… mă iubeşte…mult… puţin?!”

 

Arunc pumnul de petale, mă întorc şi-mi pierd umbra printre grăunţii de nisip, cu paşi mici şi rari.

click pentru secţiunea proză
La începutul paginii

 

Circuitul cărnii în natură

motto : “Să-mi rămână bucuria”

Femeia îşi vinde carnea la un preţ bun. Pentru un sân şi o unghie de la degetul mare al piciorului stâng îţi cere sa o dezbraci de păcate. De păcatul de a te iubi, de păcatul de a te poseda, de păcatul îngropării în cenuşă…

Carnea călugărului e pe tarabă. Clopotul îl trag cumpărătorii, toaca e bătută în rate lunare, fixe, cu dobânda de două rugăciuni. Una seara şi cealaltă înainte zorilor. Pentru fiecare deget de la mînă, călugărul îţi cere să-i arzi câte un psalm al lui David. Condiţia impusă : fumul trebuie să se scurgă în camera lui de canoane.

Pruncul nenăscut face o înţelegere cu mama. În schimbul nenaşterii sale aceasta îi plăteşte un înger care să-i arate lumea golită de păcat. Bineînţeles, îngerul îşi vinde carnea pentru pene cât mai lucioase.

Eu sunt cumpărător. Cumpăr carnea de înger ca să-mi hrănesc trupul, de copil pentru a-mi sătura copilăria, de călugăr ca să pot bate în linişte clopotele.

Carnea de femeie o cumpăr pentru calitatea ei unică :se împute repede şi face viermi unsuroşi, iar sezonul de pescuit tocmai s-a deschis pe celălalt mal al iubirii.

click pentru secţiunea proză

La începutul paginii

Uliţa

Copilul îşi întreabă mama : “Când mă laşi să văd lumea?”
Supărată pe vedeniile ei, femeia înghite din sticla cu votcă şi-şi promite că mâine va merge la preot … sau la doctor să-l scoată pe dracul ăla mic din burta ei. O roade mereu. Parcă i-au crescut ghiare şi se joacă în creierul mic cu ele.
“Mamă, de ce nu-mi arăţi lumea?”.
Mama tace. Aduce o sticlă nouă şi blesteamă păcatele. Îşi blesteamă bărbatul beat, călcat de o maşină apoi pus în şanţ cu faţa în jos să pară că s-a înnecat. Blesteamă seara ploioasă în care a trebuit să meargă la el ca să nu-şi murdărească rochia de mireasă, blesteamă ploaia care strică drumurile şi trebuie să-i voteze pe cei care le repară. Mai blesteamă blestemele maică-si, pe ăla micu’ din burtă…
“Mamă…”
“Da mamă. Imediat ţi-arăt lumea.”
Femeia goleşte în sfârşit a doua sticlă să-şi facă curaj, ia foarfecile de pe masă şi decupează două cercuri în pântecele rotunjit. Copilu îşi deschide ochii să vadă : zidurile afumate, uşa deschisă direct spre uliţă în capătul careia se vede o pată sângerie ce se duce şi lasă în urmă o dâră din ce în ce mai albastră. Rupe firul ce-l ţinea legat de mamă, de tată şi aleargă după sângele din care se naşte lumea, aleargă să prindă lumea.

click pentru secţiunea proză
La începutul paginii

Porunca a şasea

Moi. Oasele se măcinau. Unul câte unul ajungeau o pastă ca un baton de ciocolată caramelizat. Pe margini curgea puţin sânge. De parcă un copil timid ar fi scăpat nepreţuita delicatesă în noroi.Valuri reci de aer încercau să facă inutil efortul de a curăţa această pastă: sângele se strângea mai repede, intra în fiecare orificiu şi îmbrăca oasele într-o pânză subţire, roşie, murdară, dar care avea un strop de strălucire în ea.

Lumina asta păcătoasă te făcea să întrebi cerul de ce izvorăşte din întunericul murdar al sângelui. Apoi îţi veneau în minte porunci, blesteme… ţipete. Maşina mesteca liniştită: oase, carne, păr, piele, unghii. Câte un ochi se spărgea şi un lichid transparent se oprea o clipă pe obrazul tău după care cobora liniştit printre riduri, ocolea un obstacol făcut de fondul de ten şi se pierdea lăsând în urmă o senzaţie de rece-uscat. Te priveai în oglindă şi dâra strălucitoare ce-ţi brazdase obrazul era acolo.

“Să nu ucizi!” Decalogul te însoţeşte pretutindeni, îl arunci în maşina de tocat, apoi te întrebi :”şi lumina din ce se mai naşte?”

click pentru secţiunea proză
La începutul paginii