Momentul sponsorului.

Probabil că unul din principalele motive pentru lipsa mea de activitate pe blog este că de prin vară am cam început să mă ghiftuiesc cu tăt felu de bunătăţuri. cum într-un cămin oarecare, ca P17, de exemplu, dintr-un campuns oarecare, cum ar fi Regie, nu ai voie cu aragaz, nu găseşti plită (decât electrică), bucătăria e doar în camerele celor care dau şpăgi rotunde, te apuci ca omu’ sau ca studentul, şi îţi faci catorfii pe hol asistat îndeaproape de gândaci şi înjurat de femeile de serviciu.

şi aici intervine “sponsorul” care s-a gândit la sufletul studentului de regie şi a donat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, o minune în care poţi face alte  mii de minuni gustoase.

Cu mulţumiri,

Buget zero.

Andrei şi Claudiu fac un film… bugetul e zero. sau aproape zero… iar povestea filmului şi a zilelor de filmare, povestea celor doi dar şi a celor implicaţi, cum poţi face ceea ce vrei, ceea ce îţi place fără a investii, le veţi putea găsi aici

->

Zborul

Ultima data cand ai sa ma vezi zburand va fi intr-o noapte cu luna plina. intre doua batai de aripi vor curge clipele din pahare pline cu vin.

tu stai cu umarul stang rezemat de o salcie, eu cu aripa dreapta desenez opturi imaginare peste oglinda trmuranda a lunii. taci – e lucrul pe care sti sa-l faci cel mai bine. vorbesc- asta fac eu cel mai mult. privesti iarba de parca ai vrea sa o vezi cum creste ca sa poti fi sigura ca timpul nuu s-a oprit. vrei sa se sfarseasca mai repede. cat mai repede. in urmatoarea clipa. in clipa asta. in clipa ce a trecut.

privesc apara in care ma joc. vreau sa-i opresc cursul sa-ti arat ca pot opri timpul.

luna isi pregateste apusul, tu iti pregatesti pasii, eu imi pregatesc zborul. iarba creste, o vad cum creste; vezi raul ce pare inghetat, vezi apa cum sta in loc de parca ai vedea timpul oprit.

o aripa. apoi cealalta. picioarele se arcuiesc, aripile se strang in jurul trupului, capul lasat in jos, ochii vad cum creste iarba. tensiunea din pulpe devine chinuitoare, umerii incep sa se zbata spasmodic, gatul e prea incordat.

liniste.

ochii se inchid si aluneca in minte, iarba nu mai creste. “daca ma inalt acum ma voi spulbera inainte de a ma desprinde de sol. rosul face contrast violent cu albul pe rochia ta. nu-mi pasa!”

trebuie sa fie un zbor perfect. aripile usor indoite, picioarele putin, foarte putin arcuite. umerii relaxati. tu curgi pe rau imbracata de ultimele sclipiri ale lunii.

deschid ochii. nici o privire. un impuls doar. suficient pentru o desprindere perfecta. in ultima clipa in care pot sa mai mentin traiectoria si sa ma opun atractiei gravitationale intind aripile si prima bataie a lor e violenta. inca doua batai la fel de puternice – cerul se deschide. gatul vrea sa-mi duca ochii in jos, aripile se opun! umerii riposteaza. inca doua batai. doua cate doua…

copilul din hanul cu tei

m-am dus aseara sa-mi distrug gandurile. o noapte in care sa fac fara sa stiu ce si de ce, dar de data asta constient ca e o solutie pe care o imbratisez. e drept, una extrema, dar mai buna decat pastilele.

am inghetat de frig si m-am strecurat prin baruri si cluburi aglomerate. am slabit in ultima vreme dar se pare ca nu e suficient, oricum cu metoda pe care o aplic vad ca da roade, voi continua tratamentul.

dar nu in directia asta vreau sa duc discutia cu singurul meu cititor. ideea e ca am ajuns la un moment dat in hanul cu tei (stiu, nu mai e ce a fost odata etc.), dar era liber si queen merge cu bere. cum ma gandesc serios sa devin insensibil, egoist, respingator in prima faza am vrut sa nu dau atentie copilului de… poate nici 2(doi) ani ce statea in mijlocul unor “copii” mai mari cu titulatura si drept de parinti.

cand l-am vazut la un moment dat singur, ratacind cu degetul in gura printre mesele ticsite cu sticle de bere, am vrut sa plang. numai ca nu mai pot sa plang pentru ca uneori si lacrimile se incapataneaza sa te asculte macar si ti se pun impotriva.

era trist desi nu stia ce e tristetea, era singur desi avea parinti, era pierdut desi il vedeau cu toti era eu desi avea doi ani.

La adresa vizitatorilor

domnilor care sunteţi şi care treceţi pe aici. pe voi nu vă prinde plictiseala să intraţi (presupun că sunteţi aceiaşi 7-10 persoane, exceptându-i pe cei care caută ţâţe sau îmi curge lapte din sân ce înseamnă), repet, pe voi nu vă prinde plictiseală să intraţi şi să vedeţi mereu aceleaşi lucruri? că mie nu prea îmi mai vine să mai intru pe aici pentru că văd mai mereu acelaşi lucruri. nimic nou, nimic interesant. nici măcar urmă de revooluţie ca să nu mai zic evoluţie.

şi mă întreb, printre alte multe aletele, de ce mai intraţi voi pe aici? şi mai mă întreb… tot aşa, mai mult retoric, de ce nu e nici un comentariu în care să mă luaţi de păr şi să plângeţi că nu mai scriu, să mă rugaţi să mai scriu, să mergem la din dragoaste şi să ne împăcăm iar eu să scriu din nou şi google să-mi ducă mai departe versurile sau textele în mesaje de dragoste (e chiar frustrant să-ţi primeşti erupţia de cuvinte făcută maioneză într-un mesaj de dragoste. e ca şi cum… ca şi cum o fetiţă de 13 ani vine să citească contuarele de la electrica. şi costi îmi zice că vine şi eu vă zic ca cineva a încercat demulticel să mp impresioneze cu versurile mele şi nu mi s-a părut interesant).

domnilor şi doamnelor cititori şi cititoare vroiam să vă propun să face o revoluţie. nu vă mai propun pentru că deja s-au apaucat alţi revoltaţi de ea. aşa că vă propun să stăm să ne uităm la revoluţie şi să trăim cat mai departe de ea. voi să intraţi câte unul pe zi şi eu să postez câte un vers pe lună.

ca să-i dau şi un răspuns acelei fiinţe căreia îmi curge lapte din sân ce înseamnă. păi asta înseamnă ori că alăptezi şi progenitura nu înghite cât produce organismul tău hrănit în faţa tv-ului dupa revistele “cum să-mi fac copilul mare” ori că ar fi bine sa laşi dracu’ tastatura şi să te duci la doctor ca google nu prea ştie ce să-ţi facă.