viata e frumoasa[la poli]

bineinteles, ca peste tot, inceputul de an universitar gaseste camine neamenajate, muncitori prin camere cu berea la 2.2 litri si boxa din care suna ceva ce-ti mai zgaraie din timpan! bineinteles ca mai sunt camine ce incep sa se “imbrace” dupa 15 octombrie in diferite toale, dar mai sunt si camine ce nu capata nici macar o pereche de izmene.

p17, din regie.

se ia un hol lung (ca in poza 1) si se toarna la un capat o baie (pe partea dreapta cum intri pe hol -la etajul doi), iar la celalalt o alta baie. cat mai mici, fara chiuvete (de astea sunt in camera si te barbieresti peste farfuriile pe care nu a avut cand sa le spele colegul de camera alcoolic), cu vreo 4 sau 5 cabine de dus (apa nu o poti regla si vine cum o doare capul intre 15 si 50 de grade. e drept, oamenii au redus risipa de apa… dar se puteau gasi solutii si pentru temperatura).

poza 1

bun. sa revenim la problema noastra care are iz de cacat. pentru ca acolo se rezuma defapt. cand te duci si tu ca omul dimineata, hop ca intri in cabina, inchizi usa, inchizi gura si iti ti respiratia. buimacit de somn si sleit de puteri de un asemenea travaliu, nu bagi multe in seama. dar cand o tipa se chioraste la tine prin usa (ca doar ce dracu’, ai inchis usa!) in timp ce tu-ti juri ca nu mai mananci kebap parca incepi sa nu mai stii in ce zona, in ce lume si in ce spatiu te afli . explicatia?

poza doi.

buun. faza doi. a doua dimineata. constiincios, fara kebap de “scuipat” (alegerea perfecta in locul lui: un pachet de malboro mare, rosu si lung pe deasupra) cu lectia invatata nu mai intri in prima ci incerci in a doua.

bininteles, acolo era o usa. te asezi confortabil (adica iti imaginezi o pozitie confortabila) si iti dai seama ca omana iti sta lipita pe usa. de somn, din inertie, nu ai observat ca usa nu are
maner si nici incuietoare, iar creierul, patit saracu’, a reactionat din subconstient.

faza trei. iesi din camera cu hainele pe tine si o usoara urma de parfum fin. mergi cu prietenii la teatru. bocancii (marou la ten) sunt noi. iti aduci aminte ca nu ai incercat baia. e ultima pe stanga in drumul tau. waw, au pisoar! genial. relaxant. curge ceva, curge pe bocanci. mirific.

reusesti sa te pisi pe proprii bocanci prin intermediul unui pisoar. poza 3. multumesc frumos, data viitoare cand imi iau bocanci si vreau sa-i ud sun repede la doamna lector ca poate e prin regie si stie un astfel de obiect (ca cel de mai sus) care ma

poate ajuta. si mai ca o mai iei si razna cand o auzi pe una ca zice: ce frumos e la camin.

poza trei

gura ma porcoteilor! sa nu va prind prin p17 ca dracu’ va ia! fac usi de

wc-uri din voi si tevi de pvc sa le pun la pisoare. da, la voi ma refer, astia care picoteati prin fata noastra la deschiderea oficiala. si sa nu-i uitam pe ai nostrii mari betivi ce partria o cinstesc prin parlament. poli sau ploi sa se aleaga din voi! na!

upgrade: bani nu sunt dom’le pentru doua usi, dar va punem camere de filmat pe holuri ca sa crape splina in voi cand platiti amenzi pentru fumat si sa se stafideasca stomacul de foame ca nici mancare nu va lasam sa faceti.

F.U.T.A.

de la “a futa timpul”

Studiu de caz: Festivalul International de Teatru pentru Amatori Constantin Tanase, editia XX, Vaslui 2008 (F.I.T.A.)

punctual:
1. de unde international? nu am auzit si nici nu am vazut vreo trupa de prin strainataturi care sa se fi pogorat la vaslui si sa-si dea concursul pe acolo.

2. cine dracu’ a mai vazut un festival de teatru care tine 3 ore? eu unul… nici nu am auzit de asa ceva. mai ales ca in regulament se spunea ceva de 20 de minute alocat trupelor si vreo 10 idividual. astia ar trebui propusi pentru cartea recordurilor. sa nu mai zic de “categoria speciala” de individual care era defapt un grup format din 2 persoane. ciudat, oricum.

revenim la regulament. cum au fost in total vreo 21 de momente artistice (impartite pe categoriile enuntate mai sus), cum ordinea la sorti nu s-a respectat si cum sala a fost foarte goala (numai participanti si parca vreo doua cupluri de sexagenari), starea de spirit nu a fost una foarte pozitiva. oricum, noi am mers acolo sa jucam, sa ne facem treaba, sa dam tot si sa primim aplauzele … ca de premii nu vreau sa dezvolt subiectul (cei in tema stiu cum se dau).

primul moment: individual, o doamna simpatica de prin iasi, la vreo 40 de ani. incepe putin timid dar ii cam ies ceva miscari. e intrerupta dupa vreo 6 minute de o voce purtata prin microfon:” v-a expirat timpul. va multumim”. femeia e socata (mai ales ca timpul si asa fusase ajustat inainte de inceperea concursului cu minute bune: la trupe 5 minute din 20 iar la individual… nu stiu). nu isi da seama ce se intampla (mai tarziu, cu vreo 16 momente mai incolo am inteles ce a simtit ea). pana la urma paraseste scena.

nea dan, regizorul nostru, ne da indicatii dupa faza asta. ne spune ce sa mai scoate pentru ca o sa ne dea astia afara… si reusim sa o strangem. la vreo 12 minute. in jurul nostru injuraturi, oameni suparati, frustrati pentru ca nu au reusit sa-si termine pastiluta pregatita. studentii de la teatru de la iasi nici ei nu intelegeau nimic.

intram. jucam. pregatim finalul in fuga… siiiii :”v-a expirat timpul. va multumim.”trecusera 10 minute si 57 de secunde.stim pentru ca am pus fotograful nostru sa cronometreze. blocaj, cortina peste noi, peste capetele noastre. eu am ramas undeva in fata cortinei pentru ca nu intelegeam nimic. nici acum nu inteleg. la un moment dat m-am trezit in culise. fumam.

continuarea? previzibila: injuraturi, nervi, frustrari. darrr, nu e tot. o trupa (care nu a vrut sa respect locul in concurs tras la sorti) intra in scena cu replici si personaje adaptate la mijlocul anilor ‘80. umorul lor “fin” mi-a cam blocat buzele in :( .bineinteles, lor le-a “expirat timpul” dupa vreo 18minute. dar au fost lasati totusi sa-si faca si finalul. mai bine incercau sepuku.

la ce dracu’ mai faceti mai festival? eu va spun o vorba: nu mai faceti mai festival, strangeti-va in fata casei de cultura (ca si asa nu va trebuie sala aia mare pentru ca nu stiti sa aduceti oamenii) si apucati-va sa spuneti bancuri seci, nu le mai ziceti de pe la masa jurului.

“Gura ma, porcoteilor! Gura!”

Triumviratul Producători de ţigări, Orbit şi Vânzători.

De la un timp s-a creat o coaliţie monstruoasă între vânzători şi Orbit. nu eram afectat de treaba asta până mai acum ceva vreme când la ţigări trebuia să primesc rest 40 de bani. de atunci am mestecat orbit de mi s –au curăţat dinţii. unul cate unul.

 

acum altă vreme ( ceva mai recent) eram în culmea fericirii : ţigările aveau preţ divizibil cu 5 ceea ce le-a pricinuit destule pagube celor de la orbit şi, totodată, vânzătoarelor. drept urmare s-au scris petiţii din partea ultimelor către producătorii de ţigări să mai pună şi ei 10 bani la pachet că toată lumea trebuie să mănânce o pâine.

 

acum eu nu ştiu care companie/aşociaţie a vânzătorilor are acţiuni la care… dar ştiu sigur că am să-mi schimb vreo 10 lei în monede de 10 bani, le voi depozita în jumătatea goală din geanta ce-o plimb zilnic către birou şi voi protesta în acest fel împotriva coaliţiei monstruoase. nu voi mai mesteca orbit în veci şi nici acum, şi voi aştepta până la ultimul cent, pardon, ban. poate aşa vânzătoarele nu-şi vor mai face target-ul la pachete de gumă de mestecat vândute şi se vor reprofila pe eugenia. şi-un tec.

Nu scrie ca Camelia!!

Camelia Călăuz(punct)

În concepţia domnului Nicolae Scheianu, mai sus numita are ” atâta încredere în puterea cuvântului scris încât, pentru ea, hotarele dintre realitate şi ficţiune se întrepătrund şi deseori, cum se întâmplă la firile cu sensibilitate mărită, nu ştie de care parte se află. (Dacă ele există) . Micul roman pe care l-a scris (numit Destin n.c.), parcă după un dicteu automa, are la bază o experienţă de viaşă nu tocmai obişnuită”… şi alte bla, blauri… ca cele de mai sus.

Mie, cititorului, acest roman igienic (care acţionează ca un laxativ când îl citeşti stând pe w.c.)îmi aduce “miresme” de telenovelă diareică în nări.

Citesc primele zece pagini şi aflu că există o familie îndurerată, o familie care îşi făcea planuri (socialiste) să-şi petreacă revelionul (cu pile) într-o cantină (restaurant, cică) a inteprinderii unde aveau şi eu cunoştinţe. familia asta e îndurerată pentru că nea Dan şi-a dat obştescul sfârşit în ultima zi a anului sub un morman de betoane.

să vedem ce mai mirosim mai departe:

- un spirit (soţul Dan îşi călăuzeşte soţia spre drumul sinusoidal al credinţei)

- un copil de 3 ani care transportă existenţa efemeră în cerurile veşnice…

În rest… nu m-a mai interesat pentru simplu motiv că pe la pagina 25 am tras apa. Destinul.

Camelia Călăuz, Destin, Editura Omega, Baia Mare, 1997